In fiecare dimineata, in timp ce Ilinca priveste visatoare pe geam, iar eu nu mai stiu cat de rapid sa ma misc pentru a le reusi pe toate inainte de venirea taxi-ului, imi promit solemn ca incepand cu intoarcerea de la servici voi schimba radical metoda mea de educatie.
Care metoda? Nicicare, asa ar raspunde un observator neatent. Sunt o mama care practic nu se implica in cresterea copilului sau. Posibil, dintr-o parte, vorba ceea, se vede mai bine.
***
Eu inca mai cred ca un copil trebuie sa creasca in ritmul sau. Mai cred ca toate strigatele, enervarile si pedepsele impuse de parinti sunt propriile lor frustrari proectate asupra copiilor. Si aceasta nu e doar teorie citita prin carti. De cate ori ridic vocea la Ilinca sau ii raspund in doi peri, imi dau seama ca joc teatru. Ca fata mea nu are nicio treaba in toata istoria asta. Ca eu sunt enervata, frustrata si obosita. Iar eu joc teatrul educatiei. Deoarece am o sala enorma de spectatori. In primil rand sta mama, langa ea – fantoma bunicai, a strabunicai si la tot neamul nostru de la Bucovina pana la Orhei.
In sala sta o societate intreaga cu istoria, ritualurile si traditiile ei. Iar pe scena – eu, actrita incepatoare, care vrea sa impresioneze, sa fie eleva buna, sa fie aplaudata.
***
Intre aceste doua focuri, intre ideile mele despre educatie, pe de o parte, si ecoul educatiei traditionale in familiile noastre, pe de alta parte, mama din mine se rupe in doua. Si asa in fiecare zi. Din momentul trezirii si pana la culcare, eu lupt cu copilul meu, deoarece asa au luptat cu noi parintii, gradinita si scoala. Unii dintre noi au stiut sa ajunga generali in acest razboi, altii au ramas pioni.
Diseara voi veni acasa si voi propune armistitiu. Sper Ilinca sa accepte.
Filed under: Copii
