O prietena de-a mea, femeie de milioane si barbat la nevoie, mi-a spus intr-o zi, drept concluzie la o discutie purtata online, ca in Moldova, daca nu te-ai maritat sau, cel putin, n-ai nascut un copil pana la 30 de ani, poti sa te culci si sa-ti intinzi picioarele, ca sa le fie mai usor celor din familie sa te ia si sa te puna in sicriul relatiilor conjugale. Dupa care, ei te vor duce repejor in cimitirul “mireselor fara miri”, te vor arunca in groapa comuna si se vor grabi inapoi acasa. La praznic nici sa nu visezi.

Asa sa fie oare? O fi. Nu degeaba m-am grabit sa ma marit la 22 de ani neimpliniti. Socoteala mea a fost una buna. Am ajuns la 30 de ani, celibatara, dar cu copil. O ecuatie mai deosebita. Acum ma intreb, oare eu in care categorie intru? In cea a fetelor batrane sau a femeilor care nu mai au nicio sansa, deoarece cine te-a mai ia cu un copil?Iar atunci cand Ilinca ma intreaba daca sunt “doamna” sau “domnisoara” – nu stiu ce sa-i raspund.

***

Intr-o societate in care se spune ca pe drum mergeau “un om, un caine si o femeie”, lipsa barbatului este un handicap. Recunoasteti. De cate ori a trebuit sa explicati diferitor neamuri ca nu va maritati de aceea ca nu simtiti inca nevoia? Cati dintre ei v-au crezut? Cati dintre ei, intorcandu-se acasa sau stergand vesela, nu v-au spalat oasele in zoaiele bunavointei?

Uneori ma simt si eu asa. Desi cu copil, desi fosta sotie. Cand ma dizolv sub privirile atintite asupra mea si stiu ca daca ridic ochii, sa-i infrunt, voi citi in fizionomiile lor tampe – de la atata mancare si bautura – mila, multumire (ca nu sunt in papucii mei) si ferma convingere ca mi-am ratat viata. Acesti oameni, care si-au luat apartament pe banii de la nunta si pe economiile parintilor, pentru care unicile distractii sunt nuntile si cumatriile, nu vor intelege niciodata de ce eu nu sunt handicapata. Si de ce ei sunt handicapati.

Cu cativa ani in urma as fi luptat pentru a-i face sa vada, sa accepte, sa inghita faptul ca sunt bine merci. Ca lipsa unui barbat, a unei verighete si a stampilei in locul binestiut, ma fac doar sa fiu mai fericita decat am fost atunci cand le-am avut pe toate. Adevarul este unul si foarte simplu – important e sa te simti bine. Cu sau fara barbat.

Dar cui sa-i explici? Si ce sa explici? Sa explici fetelor, care ar da orice pentru maritis, sau femeilor, care sunt deja in dulcele mreji ale vietii conjugale, ca nu aceasta este unica solutie a tuturor problemelor? Ca viata e cu mult mai diversa decat casa-masa-ce-a-zi -mama-soacra-nunta-cumatria-si-ziua-de nastere-a-nasei? Sau ca de cand esti singura, cu o viata ratata si inexistenta deja pe piata matrimoniala, ai avut posilitatea sa te dezvolti intelectual si calatoresti mai mult, ca ai slabit 5 kg, ca ai banii tai, ca ai inceput sa te pricepi la sex si ca-ti place? Ca te-ai cumparat parfumul/paltonul/pantofii/masina/vacanta la care ai visat 3, 4, 5, 7 ani de viata conjugala? Sau ca, in sfarsit, s-a gasit un barbat (cu care n-ai de gand sa te mariti/sa faci copii/sa-l vezi si la anul) care sa aprecieze cioprapii-plasa cumparati saptamana trecuta? Eu nu mai explic deja nimanui nimic.

***

In concluzie, aceeasi prietena zice ca daca ai reusit sa pui mana pe cineva dupa 25, taci si marita-te. Ca asta e marea sansa a vietii tale de femeie.

Nota: acest articol a fost scris ca o continuare a acestei schite semnate de o femeie extraordinara si maritata.


Filed under: Foarte personal