O, Duhule Sfînt, drag eşti tu sufletului. Nu e cu putinţă să te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta, şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii. “Învăţaţi de la Mine, că sunt blînd şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfînt, căci numai în Duhul Sfînt îşi găseşte sufletul odihna desăvîrşită.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă Harul Duhului Sfînt şi în Duhul Sfînt ne dă să vedem Slava lui. Dar ca să păstrăm Harul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate întristările (…)

Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia sufletească şi trupească şi-i dă Harul Duhului Sfînt. Şi acest Har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atît, încît din pricina dulceţii Duhului Sfînt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El.

Cunosc un om pe care Domnul cel milostiv l-a cercetat cu Harul Său şi dacă l-ar fi întrebat pe el: “Vrei să-şi dau un Har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: “Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare nu-L sufăr şi mor…” Omul nu poate să poarte plinătatea Harului (…)

În fiecare zi hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de Harul Duhului Sfînt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile cîmpului, şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre el şi-şi găseşte fericirea în El şi în marea lui bucurie vrea ca în toţi oamenii să fie în aceeaşi fericire (…)

Fără Har omul e orb duhovniceşte. Orb este cel ce adună comori în această lume. Aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaşte pe Duhul Sfînt, nu ştie cît e de dulce, şi de aceea e înrobit pămîntului (…)

Înainte de a fi atins de Har, omul trăieşte gîndind că totul e bine şi în bună rînduială în sufletul lui. Dar cînd Harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel. Iar cînd Harul îl părăseşte din nou, numai atunci îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte.

Un fiu de împărat a plecat departe la vînătoare şi pierzîndu-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutînd calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tînjea după împăratul -tatăl lui şi după împărăteasa – maica lui, după fraţii şi surorile lui. Cum să trăiască el, fiul de împărat, într-un codru sălbatic şi des? Hohotea cu amar gîndindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu durere după maică-sa.

Aşa, şi mai mult încă se întristează şi tînjeşte sufletul atunci cînd pierde Harul.

Dar cine nu cunoaşte Harul, acela nici nu-l caută. Şi aşa, lumea s-a alipit de pămînt şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pămînt nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfînt.

Cocoşul de la ţară trăieşte într-o mică ogradă, mulţumit cu soarta lui. Dar vulturul, care zboară în înălţimi şi vede de sus depărtările azurii, cunoaşte multe ţări, a văzut păduri şi cîmpii, rîuri şi munţi, mări şi oraşe… Dacă însă îi tai aripile şi îl pui să trăiască împreună cu cocoşul în ograda de la ţară, cît de mult îi vor lipsi cerul albastru şi stîncile pustii.

Aşa şi sufletul. Cînd este părăsit de Harul pe care L-a cunoscut, e nemîngîiat în nimic şi nu-şi găseşte odihna.