Dacă n-ar fi reuşit să mă convingă să tac, aş fi continuat să-i explic diferenţa dintre "hai!" şi "şterge". Când zici "hai!" e ca şi cum ai spune "înfinge acul în mine!". Sinucidere curată. Când zic "şterge" e ca şi cum aş spune "după ce ai trecut cu vata pe locul ce l-ai potrivit, voi fi gata", iar momentul acela de "cât pe ce" nu e totuşi unul exact. Vata poate netezi o dată sau de două ori, mâna cu seringa poate să deplaseze repede sau încet, ea poate să ezite pentru că nu stă comod, dar poate să-şi înfigă acul în mod aleator. La prima injecţie am pufnit în râs, pentru că mama nu mi-a dat suficient timp să mă calmez, aşa că a durut. A doua a fost mai bunicică.
Săptămâna trecută, la ora de italiană, scriam un exerciţiu de gramatică în caiet. Era linişte. Camilla urmărea dacă nu fac vreo greşeală, când, deodată, telefonul meu a început să sune. Tresărise şi plină de emoţie mi-a spus că: "... îmi place mult Tizziano Ferro". Era un cântec înduioşător care te pătrunde încă de la început şi faptul că era în italiană a făcut-o să-şi aducă aminte, probabil, de cei din ţară. Trăiam şi eu, deopotrivă cu ea, aceleaşi stări.
