Mama, de ce esti sfanta?

Ilinca ma intreaba intr-o zi “De ce mama e sfanta?”

Am simtit in aceasta intrebare spalarea de creier si cliseizarea intreprinsa de sistemul nostru de invatamant. Ilinca inca are flash-back-uri din gradinita. Degraba, insa, ele vor vi inlocuite de dogmele scolii.

Sa-i spui copilului pe sleau ca mama nu e sfanta? Ca e doar o fiinta umana capabila de reproducere si cu un instinct matern pronuntat diferit de la caz la caz? Ca mama nu poate fi sfanta doar din simplul motiv ca si-a indeplinit functia reproductiva? Ca cel mai important este ceea ce urmeaza. Urmarile, insa, pot fi diferite. Se poate adeveri ca tatal e mai sfant. Sau, bunaoara, bunica. Sau sora mai mare.

Am ales sa-i raspuns simplu “Ei, nu e chiar asa. Mama este un om ca si toti ceilalti oameni. Ea trebuie sa fie buna. Nu neaparat sfanta. E complicat sa fii sfanta”. Nu stiu daca Ilinca a ramas multumita de raspunsul meu. Ea, insa, a tacut, ingandurata.

***

Eu nu vreau sa fiu sfanta. Eu vreau, in primul rand, sa fiu om. Sa obosesc, sa vreau sa dorm, sa-mi fie foame, sa vreau sa fiu iubita, imbratisata, sa fiu indispusa, sa spun “nu”, sa intarzii, sa nu stiu raspunsul la unele intrebari, sa ies seara cu prietenii, sa nu vreau sa-mi ajut copilul sa-si faca baie, sa trisez uneori, sa spun minciunele salvatoare, sa visez.

De cand eram insarcinata ma intorceau pe dos toate discursurile despre menirea mamei, despre sacrificiile maternitatii, despre renuntare, asimilare, sincronizare si omogenizare cu copilul. Intotdeauna am crezut si inca mai cred ca a fi mama e o etapa a vietii, pe care o parcurgi sau nu. Eu am ales s-o parcurg. Fara drame, sacrificii si patetism. Pe alocuri imi dau seama ca sunt lipsita de orice talent matern, ca as putea fi o mama mai buna, mai rabdatoare, mai…altfel. Ma linistesc, insa repede. Sunt om, in primul rand. Apoi femeie. Iar in al treilea rand sunt mama. Si refuz sa fiu sfanta.

foto: din arhiva personala