La opt coborâsem în restaurantul hotelului pentru micul dejun. Mi-am luat caşcaval, iaurt, brânză, roşii, castraveţi şi un pahar cu suc. Dimineţile tipice cu ceai au făcut o pauză. Lumea mânca tot felul de salamuri, iar eu îmi beam liniştită sucul. Când a intrat dl Corneliu, s-a apropiat să ne salute şi mi-a zâmbit amuzat. Zicea că ochii mi s-au făcut mai mici din cauza oboselii. Ziua abia începea. Urma să mergem în Sălişte şi în Miercurea Sibiului. La nouă ne-am urcat în două autocare şi-am ajuns în scurt timp la cea dintâi destinaţie. La intrarea în primărie s-a cântat imnul României şi cel al ASTREI. După cuvântul de bun-venit al primarului şi dezvelirea unei plăci comemorative, am trecut într-o sală unde urmau să se ţină conferinţele. A trebuit să stau în picioare pentru că nu era loc destul pentru toţi. Un domn, citindu-mi numele pe ecusonul de la piept, m-a întrebat dacă sunt cumva fiica dmnei Lidia. I-am zis că nu, mi-e bunică. Deseori mi se întâmplă să fiu întrebată dacă sunt cumva fiica doamnei. Cel mai mic băiat al bunicăi are peste treizeici de ani. Eu am optsprezece.
Nu ştiu dacă am stat sau nu cel puţin o oră în sală, dar am reuşit să ne strecurăm afară. De fapt, pe hol şi în curte, mulţi încă mai rătăceau. Nu eram primii. Am făcut câteva poze, apoi am luat un capăt de stradă şi am pornit încotro ne duceau ochii. Bateria aparatului de fotografiat se epuizase. Obiectivul făcea mişcări care mă speriau. Credeam că s-o fi defectat ceva. Peste drum de muzeu am găsit un magazin. Mi-am luat baterii şi ciocolate. Când am revenit în primărie era aproape doisprezece, programul de aici, însă, avea să fie finisat abia la unu jumătate. Uşa sălii era deschisă şi puteam să ascultăm ce se discută, dar asta n-a durat mult. Am intrat în discuţie cu domnul din Săcele. Zicea că vrea şi el un dicţionar român-moldovenesc din cele publicate de Vasile Stati la noi în ţară. A rugat pe câţiva din prietenii lui să i se trimită unul, dar nimeni n-a îndrăznit să-i împlinească marea dorinţă. Niciunul din intelectuali n-ar putea să o facă. E o ruşine. Am conjugat câteva verbe, printre care şi cel existenţial, la modul perfect compus şi mai mult ca perfectul, după care am trecut de la gramatică la literatură. Totul nu începuse decât de la faptul că Maria zise că are zece la română. Dl Liviu încerca să ne demonstreze că nu suntem chiar atât de bravi.
Cu o mică întârziere am ajuns să luăm şi prânzul. La masa la care ne-am aşezat, stătea un domn din China care predă chineza în Sibiu. L-am urmărit aproape tot timpul în care am mâncat. Zâmbea şi-avea încrustat pe faţă un surâs neîntrerupt. Dânsul ştie româna foarte bine, e captivat de cunoaşterea culturii poporului român şi îi place ţuica. Pronunţia „kampe(i)” a urării de sănătate, cineva o reformase în „kambe”, cu o tentă ironică a excesului de alcool. La patru eram în Miercurea Sibiului. Am hoinărit un pic pe străzile din apropiere cu Alex şi Maria. Mi s-a părut ciudat că piaţa oraşului nu era în lumini. Alex intrase cu nişte domni în nu ştiu ce clădire, iar Maria vorbea la telefon. M-am depărtat de ea şi am urcat treptele. Stăteam la un pas de fântâna arteziană din care apa ţâşnea în mişcări vii şi gălăgioase. În locul unde mă aflam, glasurile înfundate de oameni păreau a fi doar ecouri şterse, pe când în proaspăta linişte auzeam doar zvâcniturile reci ale apei. Una din doamne a leşinat, iar alta se simţea rău. Până am ajuns la restaurant însă, totul se rezolvase. Aşteptam de câteva ore să mânânc, dar din tot ce ni s-a servit la masă n-am mâncat decât brânză şi pâine goală. Celelalte bucate conţineau carne. Dmna Maria încerca să mă convingă să fac o excepţie măcar, dar principiile şi încăpăţânarea mea sunt invincibile. Am băut o cafea. Am dansat. De data asta muzica avea o notă populară. Primarul ne-a demonstrat figuri impecabile în hora unui grup, încercând să încingă atmosfera. Cel din urmă dans a fost, totuşi, unul mai diferit. El meneito în flăcări.
Când ne-am pornit spre Sibiu era aproape doisprezece. Era ultima seară şi-am decis să ieşim în oraş, până am ajuns la hotel însă, Marianei şi lui Adi li s-a făcut somn. Eram patru doar. În zece minute am coborât jos. Ziua mi s-a părut exagerat de caldă, iar noaptea exagerat de rece. Impresia de cetate pustie era amplificată de câţiva rebeli „băştinaşi”. Aşa le zicea Maria.Scotish Pub era al doilea local deschis pe care l-am găsit. În prima încăpere fumul îngrozitor de ţigară era insuportabil. Oameni mulţi şi înghesuiţi. Cealaltă încăpere era aproape goală şi chiar potrivită. Aveam trei zile de când beam suc şi nimic altceva. Obiceiul pe care-l însuşisem mi l-am împlinit şi acolo, luându-mi un suc de mere verzi. Acasă, dintotdeauna mi-au displăcut, acum însă, ceva era diferit. Mă fascinează sucurile de tot felul.La întoarcere am trecut pe Spatele Câinelui. A trebuit să bat în uşă ca să mi se deschidă. M-am dezbrăcat cu mişcări încetinite ca să n-o deranjez pe dmna Maria, apoi am stat cincisprezece minute în pat încercând să-mi pun telefonul la încărcat. Mi-am zis că stau un sfert de oră ca să mi-l scot din priză, de altfel, veşnica lui problemă avea să mă lase fără baterie pentru ziua următoare, dar, deşi mi se părea că voi avea o noapte zbuciumată după cafeaua pe care o băusem, am pierdut în lupta cu somnul şi-am rămas cu telefonul în priză. Voiam să-mi pun deşteptătorul pentru ora şase ca să reuşesc să fac un duş şi să-mi usuc părul. La şapte treizeci trebuia să coborâm la micul dejun, apoi să ne pornim spre Iaşi. Când mi-am deschis ochii am sărit speriată să văd cât e ceasul. Era şapte douăzeci şi şase. Aveam bagajul nefăcut, hainele mototolite şi cărţi care aşteptau să încapă pe undeva. Dmna Maria m-a lăsat să dorm pentru că, zicea ea, ... „reuşim noi”.