1
Mergem spre Sibiu. În autocar mai sunt câteva locuri libere. E loc destul să dormi tihnit. Domnul care reprezintă agenţia de transport, alături de şofer, ne-a spus că a prognozat sosirea în destinaţia finală pentru ora opt. Azi trecem prin Bicaz. Poate că aş risca sau ar fi banal să zic că iubesc munţii mai mult decât îmi plac bărbaţii, dar aşa e. Cel puţin acum. Pe acelaşi traseu, vom trece şi prin Piatra. Vom face o pauză de jumătate de oră. Normă europeană. Când ni s-a spus, m-am simţit deodată oribil. Ali ar veni să mă vadă cel puţin pentru cinci minute, dar e prea târziu. Nu aveam cum să o sun şi nici măcar numărul ei.
Am o ciudată impresia că şoferiţa din mine n-ar fi una reuşită nici măcar după trei luni de ore la şcoala-auto. Mi-e frică de pantele abrupt şi chiar de curbele cele mai mici. Mă sperie păsările care zboară la înălţimea vehiculelor şi animăluţele care traversează stradă. După ce am trecut vama românească m-am aşezat lângă şofer. M-a întrebat dacă cumva mi-e rău, dar nu, eram ok. Vrăbii multe intersectau direcţia deplasării noastre la doar câţiva centimetri de la sol. Dacă eram la volan aş fi frânat brusc de cel puţin patru ori. În copilărie am visat deseori momentul în care conduc maşină. Îmi ieşea perfect. Contrar acestei imaginaţii însă, îmi dau seama acum că totul s-ar putea să fie altfel.În vamă a trebuit să trecem bagajele la control. În cea de la noi am intrat câte unul într-o sală în care aştepta o doamnă. M-a întrebat ce am în valiză: „Haine”. „Doar lucruri personale? Ţigări? Alcool? Medicamente?” „Da, da”. Mă refeream la lucruri personale, şirul enumerat de ea, însă, l-a trecut prea repede ca să-mi dau seama ce spune. „Ţigări? Alcool? Medicamente, da?” „Vai, nu. Doar lucruri personale”. „Bine, treci”. „O zi bună”.
2
E trecut de miezul nopţii. 01.01. Bună dimineaţa. Aşa obişnuiesc să zică ei la o oră ca asta. În ţară la noi n-am prea auzit.Cuiere negre rotunjite în fiecare colţ. În faţa mea un dulap plin cu zeci de pahare de tot felul. În dreapta, un televizor mare. Stins. Mese acoperite cu feţe albe. Scaune comode roşii. Domnul responsabil de încăpere pe timp de noapte aranjează farfuriile pentru micul dejun din dimineaţa următoare.Restaurantul gol. Domnul a zis să nu mă dernajez. Mai e timp. Aranjează masa mea un pic mai târziu. E ok. În hol stau doi domni cu bere. Discută la o măsuţă lăturalnică despre necesitatea implicării tineretului în ASTRA.În spatele meu, ferestrele mari de sticlă prin care am putea fi urmăriţi din afară îmi dau o ciudată impresie că cineva mi-ar putea veni din spate.
Dacă n-aş scrie, mi-ar plăcea să umblu pe străzile Sibiului , dar mi-e frică de una singură. În seara asta, când ne întorceam spre hotel, mă înfricoşau fierestruicile mici cu gratii de la subsol care păreau a fi mai degrabă nişte deschizături săpate de criminalii unei închisori ce-ar vrea să evadezi şi, chiar dacă mergeam în grup, mi se părea că, uite, mă apucă chiar acum un deţinut de picioare. (Domnul s-a apropiat să lase tacâmurile pe masă. „Vă place Sibiul?”)Cum să nu-mi placă? Din toate oraşele pe care le-am vizitat până acum timp de câţiva ani, acesta mi se pare cel mai frumos. Străduţele înguste, pavarea în piatră, blocurile şi clădirile care îşi păstrează vechile arhitecturi, oamenii, acoperişul şi, cum să nu, cerul!Domnii din hol au plecat. S-a făcut o linişte parcă suspectă sau... nu? Uşa s-a deschis iar. Aşa e mai bine. Îi aud iar.Dimineaţă am mers la catedrală. Te Deum. Eu, însă, n-am putut să intru, aşa că am stat pe trepte. Dl Corneliu a ajuns mai târziu şi m-a întrebat de ce nu intru. I-am zis că n-am voie. „Aici se poate”. Nu ştiu ce o fi înţeles el, dar am intrat totuşi ca să nu-mi dea prea multe întrebări. Dânsul s-a apropiat de grupul nostru mai în faţă, dar în două minute a şi revenit lângă mine: „Dacă tot zici că nu e voie să stai şi toate astea nu-s prea compatibile cu mine, hai să-ţi arăt oraşul”. Cum să nu. Dl Corneliu e un om minunat. Am mers în Piaţa Mare, Piaţa Mică, am trecut pe Podul Minciunilor, am vizitat Biserica Evanghelică şi mi-a făcut poze peste tot. La doisprezece „am făcut paşi” (aşa zice el) de la comunicările care urmau după deschiderea festivă din Sala Thalia. Eram de data asta mai mulţi. Am mers exact prin aceleaşi locuri în care am mers cu el câteva ore mai devreme. În piaţă, lumea deja se mai adunase. Pustietatea de dimineaţă dispăruse. Porumbeii zburau speriaţi făcând forfotă dintr-o parte în alta. Stări extatice.