o proză de a mea. nu o luaţi drept foarte personală. până la urmă literatura e ficţiune.

Aruncă-mi  parfumul. E  cea  mai tristă  amintire  cu memorie.
     Pe  Claudiu  l-am iubit  mult.  Iubirea se  prefigura  în mintea  mea  ca o  poezie.  Orice  în  ea  era permis.  Totul  era o  inegalitate  acceptabilă.    Claudiu  era  pentru mine  punctele  de suspensie...  firea  sa senzuală  întotdeauna  mai ascundea  ceva.  Întotdeauna descopeream  în  el un  nou  secret, o  nouă  enigmă.    Ne  cunoşteam  de mult  timp.   Într-un octombrie  rafinat  şi cafeniu  am  intrat în  sala  de clasă,  nepăsătoare,  de parcă  nici  nu aş  fi  fost în  şcoală  sau parcă  depăşisem  demult clasa  întâi.  Eram îmbrăcată  în  ceva albastru  şi  am făcut  cunoştinţă  cu clasa,  total  plictisită şi  absentă.  Printre acei  colegi  era şi Claudiu.  Nu-l  pot descrie  cum  era atunci,  pentru  că nu  m-a  impresionat nimeni  în  mod deosebit.  E  curios că  nu  mi-l reamintesc  în  acei ani.  Nicidecum  nu pot  lipi  imaginile, amintirile,  pentru  o reconstituire  a  trecutului. Memoria   mea  nu  mai  e acel  muzeu  viu şi  vigilent  de altădată  în  care păstra  cu  responsabilitate  fiecare exponat.  Tot  ce ţin  minte  despre Claudiu,  e  că cel  mai  bun  prieten  al său  era,  şi este,  Mihai;  un  băiat  cu corp  atletic,  foarte generos,  cu  trăsături actoriceşti,  cel  mai mare  fan  al fotbalului  pe  care l-am întâlnit  vreodată  şi care  între  timp a  devenit  unul dintre  prietenii  mei cei  mai buni.   Ştiu  că  ne-am plăcut  pe  şase august.  Cu   siguranţă nu  mai  ţine  minte  data,  circumstanţele.  Dacă ţine  minte  sau ar  avea  curaj să  mă  întrebe, i-aş  reaminti  că e  un  băiat extraordinar.  Modestia  nu îi  permite  să recunoască  aceasta.  Habar nu  am  ce m-a  făcut  să-l plac.  Dar  ştiu, că  totul  a pornit  ritmic,  coerent. Ţin  minte  cum inimile  s-au  comasat într-o  inimă  mare pe  nişte  note melodioase  cu  iz de  portocale.  Nu am  iubit  niciodată portocalele.  Însă  de atunci  au  început să-mi  placă  şi de  fiecare  dată când   le  văd inima  îmi  zvâcneşte, de  parcă  ar simţi  instalarea  unei presimţiri  fericite.  Dar presimţirea  aceasta  nu e  decât  o iluzie  nebunatică,  dezlănţuită din  cutia  secretă, pe  care  mi-am propus  să  nu o  deschid  niciodată.   Pe  Claudiu  l-am iubit.  Şi  el m-a  iubit. -        Ce  e dragostea?  îl  întrebam.-        Eşti  tu.-        Eu  ce sunt?-        Preludiul  dragostei.    Şi  ne  jucam adeseori  astfel.  Inventam cele  mai  scurte şi  absurde  dramaturgii. Stăteam  unul  lângă altul  pe  malul râului.  Degetele  mele se  strecurau  printre degetele  sale,  lungi şi  mistice  ca într-un  ritual  al inspiraţiei.  Apoi  priveam cerul.  Eu  iubesc cerul.  E  o intimitate  a  mea. Claudiu  nu  a iubit  nicodată  cerul. Eu  l-am  făcut să-l  iubească.  Asta mă  face  fericită acum.    Cu  Claudiu  ne jucam  jocuri  dubioase. Bunăoară  ,, de-a  despărţirea”. Făceam  un  fel de  exerciţii  pentru inimi.  Era  amuzant. La  final  cedam ambii  şi  spuneam că  suntem  nişte prostuţi.  Dar,  cel puţin,  cred  că m-au  fortificat  exerciţiile alea.   Pe  Claudiu  l-am iubit.  Oare  iubirea are  o  unitate de  măsură?  În formulă  matematică  ar fi  de  la minus  la  plus infinit.  Mărimea  iubirii noastre  era neuniformă,  infinită.   Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că nu  mi-a  spus niciodată  ,,te  iubesc”. Asta  mă  făcea mai  feminină.   Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că îi plăceau  telescoapele.  Mie  mi  s-au părut  întotdeauna  fascinante, prin  simplul  fapt că  o  lentilă înfăţişează  universul  altfel, mai  glorios  şi impropriu.   Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că mă  asculta  când citeam   poezii.  Şi ştiu  cu  certitudine că  nu  le înţelegea  niciodată.  Privirea lui  cuceritoare  cu uşoare flucutuaţii  ale  irisului şi  genelor  îl demascau.  Dar  mă asculta.  Îmi  adora vocea.  Prin  coardele vocii  nu  traversau doar  litere  neglijente, ci  o  suită de  sentimente.  Alunecau emoţional  ca  până la  rostire  să producă  un  sunet seducător.    Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că accepta  să  ne ajustăm  la  o viaţă  nebună.  Ne  deghizam  în  doi  nebuni  în amalgamul  societăţii  grăbite. Ieşeam  pe  străzi. Cântam  la  chitară. Pe  marginea  drumului, pe  stadionul  unei şcoli,  în  cele mai  mizere  colţuri ale  gării,  lângă un  spot  publicitar cu  spaghete.  Ce evadări  nebuloase!   Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că umblam   pe  străzile oraşului  până  la epuizare.  Pe  astea le  numeam  ,,limitele fiinţei”.   Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că avea  gesturi  fine. Era  înzestrat  cu trăsături  aristrocratice.  Lucrul acesta  îl  remarcase şi  profesoara  noastră. L-am  iubit,  pentru că  mă  făcea  geloasă  şi  se enerva  când  gelozia nu  se  ghemuia în  sufletul  meu. A  înţeles  că gelozia  nu  e decât  o  armă proastă.  Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că picta.  Avea  degete fine,  lungi,  cu un  fel  de exotism  în  ele şi  foarte  elastice. Şi  le  îndoia până  atingea  buricul degetelor  de  mâna inferioară.   Mă amuza  cum  mima plăcerea  cu  care trebuia  să  remunereze colegii  pentru un  mulţumesc  sau  unzâmbet  sau  cel puţin  o  ciocolată, pentru  vreo  cinci-şase desene  pe  zi.     Mai  visam  că va  inaugura  o expoziţie,  iar  eu îi  voi  intitula picturile  sau  le voi  orna  cu dantele  de  poezii. Altădată  mă  amuzam şi-i ziceam  că  va picta  portrete  într-n local  micuţ  în care  mijeste  aerul dens.  Că  această muncă  ne  va  permite  un trai  decent,  iar eu  îi  voi fi  cea  mai devotată  soţie.   Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că de  ziua  mea mi-a  dăruit  un glob. Eu  adoram   geografia, dealtminteri  şi  acum o  ador.  Apoi, câteva  săptămâni  în şir, pelcam  în  călătorii.  Roteam  extazic  globul, iar  cu  degetele fine  ascunse  în faţa  pleoapelor,  atingeam destinaţia.  Malta,  Singapore, Bucureşti,  India,  Cairo. Capitala  lalelelor  sau a  ciocolatei.  Era cel  mai  fascinant joc.  Orbitor,  imprevizibil, imaterial,  indispensabil  imaginaţiei noastre.  Luam  avionul, teenul,  corabia.  Bilete, valize,  fotografii.  Poduri, sculpturi,  muzee,  havuzuri, teatre,  magazine,  lumini. Staţia  26.  Strada Picasso.   Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că surâdeam  când  făceau dragoste două  buburuze.  Ne imaginam  că  suntem noi  sub  elitrele lor  sau  le inventam  dialoguri.     Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că întotdeauna  uita  lucrurile cele  mai  importante. Pentru  că  era certat  cu  timpul şi  pentru  că l-a  bucurat  clepsidra dăruită  de  mine, pe  20,  de ziua  sa.   Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că nu  mă  contrazicea niciodată,  chiar  şi atunci  când  nu aveam  nici  cea mai  mică  dreptate.   Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că confecţionam  din  hârtie igienică  broscuţe  şi steguleţe.   Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că  încercam  să vorbim  ruseşte,  însă reuşeam  să  scoatem cele  mai  stridente sunete  şi  să orbecăim  aiuriţi  într-o limbă  la  care ne-am  descurcat  foarte prost  la  şcoală.  Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că nu  îi  plăceau parfumurile.  Dacă  era o  aromă  prea tare,  aproape  o detesta,  în  ciuda faptului  că  era un  sentimental  incurabil.    Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că juca  şah.  Avea fruntea  încordată  plăcut cu  iz  de intelectual.  Când  juca şah,  aveam  impresia că  mintea  mea e  decupată  din propriul  trup  şi  e  lipită atent  în  craniul său.  Acolo  se tatuau  mişcări  inteligente. Creierul  era  un laborator  care  amaneta ficţiunea  şi  realitatea amândurora  şi  expunea toată  pasiunea  jocului pe  pătratele  alb-negru.   Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că irişii  lui  eclipsau cel  mai  uluitor şi  impropriu  verde. Pentru  că  şi acum  mi  se  înmoaie  genunchii când  privesc  verdele halucinant.  Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că are  un  nume inedit,  cu  confluenţe istorice,  romanice.  Cât exotism!  Pe  Claudiu  l-am iubit,  pentru  că mi-a  făcut  cea mai  tristă  surpriză la  ora  de chimie,  iar  după asta  avea  să facem  accident  în Chişinău,  în  maşina aceea  roşie.  În laboratorul  nostru  ecuaţia chimică  a  eşuat, pentru  că  el nu  a  păstrat proporţia  elementelor.  Atunci, pentu  prima  oară verdele   irişilor  săi  s-au tulburat  timid  şi umil.   Pe  Claudiu  l-am iubit când  a  încetat să  mă  mai iubească.  Deşi  mai cred  uneori  că atunci  când  mă priveşte  o  mică briză  a  mustrării îi  injectează  amintirea şi  sufletul. Pe  Claudiu  îl iubesc,  pentru  că m-a  făcut  să  scriu  despre toate  acestea.  Dar numai  pentru  asta îl  iubesc,  pentru nimic  altceva.Trupul meu  pare  cel mai  ridicol  jurnal.  Pe  Claudiu  nu îl  acuz,  findcă de  fapt,  efemerul suspendă  trăirea,  întâmplarea, dragostea.  Iar  acum  eu sunt  intangibilă,  improprie; nu  mă  deranjează, mustră,  doare,  consolează, pentru  că  Claudiu a  fost  unul dintre  cele   mai frumoase  spectacole  din viaţa  mea,  în care  după  ce s-a  tras  cortina am  aplaudat  din suflet.
    În  urna  gri a  camerei  stau inconştiente  câteva  cioburi de  sticlă.-        Ai  avut parfum  din  flori de  nu-mă-uita?-        Probabil...  nu mai  ţin  minte...