o proză de a mea. nu o luaţi drept foarte personală. până la urmă literatura e ficţiune.
Aruncă-mi parfumul. E cea mai tristă amintire cu memorie.
Pe Claudiu l-am iubit mult. Iubirea se prefigura în mintea mea ca o poezie. Orice în ea era permis. Totul era o inegalitate acceptabilă. Claudiu era pentru mine punctele de suspensie... firea sa senzuală întotdeauna mai ascundea ceva. Întotdeauna descopeream în el un nou secret, o nouă enigmă. Ne cunoşteam de mult timp. Într-un octombrie rafinat şi cafeniu am intrat în sala de clasă, nepăsătoare, de parcă nici nu aş fi fost în şcoală sau parcă depăşisem demult clasa întâi. Eram îmbrăcată în ceva albastru şi am făcut cunoştinţă cu clasa, total plictisită şi absentă. Printre acei colegi era şi Claudiu. Nu-l pot descrie cum era atunci, pentru că nu m-a impresionat nimeni în mod deosebit. E curios că nu mi-l reamintesc în acei ani. Nicidecum nu pot lipi imaginile, amintirile, pentru o reconstituire a trecutului. Memoria mea nu mai e acel muzeu viu şi vigilent de altădată în care păstra cu responsabilitate fiecare exponat. Tot ce ţin minte despre Claudiu, e că cel mai bun prieten al său era, şi este, Mihai; un băiat cu corp atletic, foarte generos, cu trăsături actoriceşti, cel mai mare fan al fotbalului pe care l-am întâlnit vreodată şi care între timp a devenit unul dintre prietenii mei cei mai buni. Ştiu că ne-am plăcut pe şase august. Cu siguranţă nu mai ţine minte data, circumstanţele. Dacă ţine minte sau ar avea curaj să mă întrebe, i-aş reaminti că e un băiat extraordinar. Modestia nu îi permite să recunoască aceasta. Habar nu am ce m-a făcut să-l plac. Dar ştiu, că totul a pornit ritmic, coerent. Ţin minte cum inimile s-au comasat într-o inimă mare pe nişte note melodioase cu iz de portocale. Nu am iubit niciodată portocalele. Însă de atunci au început să-mi placă şi de fiecare dată când le văd inima îmi zvâcneşte, de parcă ar simţi instalarea unei presimţiri fericite. Dar presimţirea aceasta nu e decât o iluzie nebunatică, dezlănţuită din cutia secretă, pe care mi-am propus să nu o deschid niciodată. Pe Claudiu l-am iubit. Şi el m-a iubit. - Ce e dragostea? îl întrebam.- Eşti tu.- Eu ce sunt?- Preludiul dragostei. Şi ne jucam adeseori astfel. Inventam cele mai scurte şi absurde dramaturgii. Stăteam unul lângă altul pe malul râului. Degetele mele se strecurau printre degetele sale, lungi şi mistice ca într-un ritual al inspiraţiei. Apoi priveam cerul. Eu iubesc cerul. E o intimitate a mea. Claudiu nu a iubit nicodată cerul. Eu l-am făcut să-l iubească. Asta mă face fericită acum. Cu Claudiu ne jucam jocuri dubioase. Bunăoară ,, de-a despărţirea”. Făceam un fel de exerciţii pentru inimi. Era amuzant. La final cedam ambii şi spuneam că suntem nişte prostuţi. Dar, cel puţin, cred că m-au fortificat exerciţiile alea. Pe Claudiu l-am iubit. Oare iubirea are o unitate de măsură? În formulă matematică ar fi de la minus la plus infinit. Mărimea iubirii noastre era neuniformă, infinită. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că nu mi-a spus niciodată ,,te iubesc”. Asta mă făcea mai feminină. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că îi plăceau telescoapele. Mie mi s-au părut întotdeauna fascinante, prin simplul fapt că o lentilă înfăţişează universul altfel, mai glorios şi impropriu. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că mă asculta când citeam poezii. Şi ştiu cu certitudine că nu le înţelegea niciodată. Privirea lui cuceritoare cu uşoare flucutuaţii ale irisului şi genelor îl demascau. Dar mă asculta. Îmi adora vocea. Prin coardele vocii nu traversau doar litere neglijente, ci o suită de sentimente. Alunecau emoţional ca până la rostire să producă un sunet seducător. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că accepta să ne ajustăm la o viaţă nebună. Ne deghizam în doi nebuni în amalgamul societăţii grăbite. Ieşeam pe străzi. Cântam la chitară. Pe marginea drumului, pe stadionul unei şcoli, în cele mai mizere colţuri ale gării, lângă un spot publicitar cu spaghete. Ce evadări nebuloase! Pe Claudiu l-am iubit, pentru că umblam pe străzile oraşului până la epuizare. Pe astea le numeam ,,limitele fiinţei”. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că avea gesturi fine. Era înzestrat cu trăsături aristrocratice. Lucrul acesta îl remarcase şi profesoara noastră. L-am iubit, pentru că mă făcea geloasă şi se enerva când gelozia nu se ghemuia în sufletul meu. A înţeles că gelozia nu e decât o armă proastă. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că picta. Avea degete fine, lungi, cu un fel de exotism în ele şi foarte elastice. Şi le îndoia până atingea buricul degetelor de mâna inferioară. Mă amuza cum mima plăcerea cu care trebuia să remunereze colegii pentru un mulţumesc sau unzâmbet sau cel puţin o ciocolată, pentru vreo cinci-şase desene pe zi. Mai visam că va inaugura o expoziţie, iar eu îi voi intitula picturile sau le voi orna cu dantele de poezii. Altădată mă amuzam şi-i ziceam că va picta portrete într-n local micuţ în care mijeste aerul dens. Că această muncă ne va permite un trai decent, iar eu îi voi fi cea mai devotată soţie. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că de ziua mea mi-a dăruit un glob. Eu adoram geografia, dealtminteri şi acum o ador. Apoi, câteva săptămâni în şir, pelcam în călătorii. Roteam extazic globul, iar cu degetele fine ascunse în faţa pleoapelor, atingeam destinaţia. Malta, Singapore, Bucureşti, India, Cairo. Capitala lalelelor sau a ciocolatei. Era cel mai fascinant joc. Orbitor, imprevizibil, imaterial, indispensabil imaginaţiei noastre. Luam avionul, teenul, corabia. Bilete, valize, fotografii. Poduri, sculpturi, muzee, havuzuri, teatre, magazine, lumini. Staţia 26. Strada Picasso. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că surâdeam când făceau dragoste două buburuze. Ne imaginam că suntem noi sub elitrele lor sau le inventam dialoguri. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că întotdeauna uita lucrurile cele mai importante. Pentru că era certat cu timpul şi pentru că l-a bucurat clepsidra dăruită de mine, pe 20, de ziua sa. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că nu mă contrazicea niciodată, chiar şi atunci când nu aveam nici cea mai mică dreptate. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că confecţionam din hârtie igienică broscuţe şi steguleţe. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că încercam să vorbim ruseşte, însă reuşeam să scoatem cele mai stridente sunete şi să orbecăim aiuriţi într-o limbă la care ne-am descurcat foarte prost la şcoală. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că nu îi plăceau parfumurile. Dacă era o aromă prea tare, aproape o detesta, în ciuda faptului că era un sentimental incurabil. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că juca şah. Avea fruntea încordată plăcut cu iz de intelectual. Când juca şah, aveam impresia că mintea mea e decupată din propriul trup şi e lipită atent în craniul său. Acolo se tatuau mişcări inteligente. Creierul era un laborator care amaneta ficţiunea şi realitatea amândurora şi expunea toată pasiunea jocului pe pătratele alb-negru. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că irişii lui eclipsau cel mai uluitor şi impropriu verde. Pentru că şi acum mi se înmoaie genunchii când privesc verdele halucinant. Pe Claudiu l-am iubit, pentru că are un nume inedit, cu confluenţe istorice, romanice. Cât exotism! Pe Claudiu l-am iubit, pentru că mi-a făcut cea mai tristă surpriză la ora de chimie, iar după asta avea să facem accident în Chişinău, în maşina aceea roşie. În laboratorul nostru ecuaţia chimică a eşuat, pentru că el nu a păstrat proporţia elementelor. Atunci, pentu prima oară verdele irişilor săi s-au tulburat timid şi umil. Pe Claudiu l-am iubit când a încetat să mă mai iubească. Deşi mai cred uneori că atunci când mă priveşte o mică briză a mustrării îi injectează amintirea şi sufletul. Pe Claudiu îl iubesc, pentru că m-a făcut să scriu despre toate acestea. Dar numai pentru asta îl iubesc, pentru nimic altceva.Trupul meu pare cel mai ridicol jurnal. Pe Claudiu nu îl acuz, findcă de fapt, efemerul suspendă trăirea, întâmplarea, dragostea. Iar acum eu sunt intangibilă, improprie; nu mă deranjează, mustră, doare, consolează, pentru că Claudiu a fost unul dintre cele mai frumoase spectacole din viaţa mea, în care după ce s-a tras cortina am aplaudat din suflet.
În urna gri a camerei stau inconştiente câteva cioburi de sticlă.- Ai avut parfum din flori de nu-mă-uita?- Probabil... nu mai ţin minte...
