5. Declinul Imperiului Bizantin (1081-1453)

În intervalul istoric de după anul 1081 și pînă la anul 1453, Imperiul Bizantin își cunoaște perioada sa decădere. Scurte perioade de refacere, combinate cu altele de criză violentă au marcat ultima parte a istoriei Bizantine. Este perioada în care civilizația ortodoxă intră în declin geopolitic în fața celei islamice. Concomitent, renașterea italiană condiționează afirmarea civilizației occidentale și începutul ascensiunii vest-europene asupra întregii lumi.

1. Economie și societate

Viața social-economică este marcată de 2 procese care au pecetluit declinul economic al imperiului. Acestea au fost:

Declinul vieții urbane și ascensiunea negustorilor venețieni. Din cauza libertății de care se bucurau comercianții venețieni, aceștia au avansat în economia bizantină. S-a ajuns chiar la situația în care economia imperială era o anexă a celei venețiene. Moneda imperială se prăbușește total, începînd dominația florinului și ducatului vestic.

1028 - împăratul îi scutește pe aceștia de orice tip de taxe, acordîndu-le și un cartier în interiorul orașului (pînă atunci, negustorii străini fiind cazați in afara zidurilor Constantinopolului).

1111 – acordarea facilităților economice pentru pisani.

1169 – acordarea scutirilor economice pentu genovezi.

1171 – venețienii sunt alungați pentru scurt timp din imperiu din cauza pericolului pe care-l reprezentau. În scurt timp, controlul lor se restabilește.

1182 – răscoale populare în imperiu contre negustorilor străini.

1261 – împăratul Mihail Paleologul renunță la monopolul în Marea Neagră. În aceste condiții, negustorii italieni formează un stat în stat, datorită posesiunilor din regiune.

1340 – prăbușirea totală a solidus-ului, după un mileniu de dominație în regiune.

Al doilea proces social-economic a fost apariția relațiilor feudale. Rămași fără protecția din partea statului, țăranii liberi decad treptat în fața marilor proprietari, ajungînd țărani aserviți. Astfel, statul rămîne fără resurse militare, și bugetul imperial are de suferit. Iar themele practic dispar ca unități administrative.

Pronoia s-a manifestat prin acordarea de domenii marilor proprietari. Ei primeau teritoriul alături de țăranii aserviți de pe dînsul. În schimb, erau obligați să achite impozite și să se prezinte la război în caz de necesitate.

Apanajul avea un caracter ereditar. S-a dezvoltat ca practică mai ales în jurul marilor orașe, și teritoriile erau deținute de către apropiații împăraților din dinastiile poleologilor și angelilor. Acest fenomen a contribuit la feudalizarea statului.

Cu toate acestea, autoritatea feudurilor nu s-au bucurat de influența din Occident, împăratul avînd puterea de a interveni în orice moment în politica lor. Iar țăranii aserviți, numiți pareci, se bucurau de mai multe drepturi, în raport cu șerbii din vestul |Europei.

2. Organizarea de stat.

Dat fiind că situația externă era critică, puterea monarhică a încercat că centralizeze statul pe cît de tare posibil.

Alegerea împăratului revenea aristocrației, și în puțină parte Bisercii, în timp ce poporul, armata și senatul au decăzut complet.

Puterea imperială a crescut excesiv, și majoritatea funcțiilor de stat au fost concentrate în mîinile familiei imperiale. Aceste fenomen a cunoscut apogeul în timpul împăraților Paleologi.

Unicele funcții care s-au păstrat au fost:

Marele domestic – conducătorul armatei terestre.

Arhiducele – conducătorul flotei imperiale.

Șeful cancelariei – care semna decrete împăratului.

Marele logofăt – responsabil de trezoreria centrală.

3. Regimul aristocrației militare

Regimul aristocrației militare a durat pînă în anul 1204. El se împarte în două perioade distincte:

1081-1180 - în această perioadă, imperiul cunoaște evenimente precum:

- venirea la putere a aristocrației militare.

- menținerea centralizării statului.

- respingerea atacurilor armate normande.

- victoria contra pecenegilor de la Lebunion (1091).