3. Armata

Realitatea secolelor IV-VII pune Imperiul Bizantin față în față cu marile amenințări militare externe. Valurile migratoare din secolele precedente nu au contenit, mai mult, devenind și mai pustiitoate (exemplul hunilor). Totodată, Imperiul era poziționat atît în calea barbarilor, cît și în vecinătatea perșilor, din care cauză unele teritorii ca Balcanii, Nordul Africii sau Orientul Apropiat deveneau mai greu de apărat.

Pericole militare externe:

- adversari numeroși (vizigoții, hunii, ostrogoții în nord, perșii și apoi arabii în est).

- buna pregătire militară și fizică a invadatorilor.

Armata imperială era constituită din:

- Armata de frontieră (care era dislocată în cetățile de frontieră, fiind formată din țărani din regiunile apropiate).

- Armata centrală (care era mobilă și mult mai bine pregătită, aflîndu-se sub comanda magiștrilor militari și fiind organizată strict ierarhic).

Efectivele armatei Imperiului au atins cifra de 500. 000 de soldați în timpul guvernării împăratului Iustinian I. Cu toate acestea, cel mai mare număr de soldați angajat în luptă nu a depășit cifra de 20. 000 de oșteni (în timpul campaniilor de recucerire din Italia).

4. Disputele dogmatice.

Primele secole din istoria creștinismului au fost grele prin cruzimea cu care erau reprimați creștinii. Odată cu legalizarea dreptei credințe, problemele nu au încetat a apărea. Cele mai importante probleme ale epocii au fost apariția ereziilor antitrinitare, precum și promovarea lor de către importanți episcopi sau împărați. În acest sens, este necesar să cunoaștem următoarele date:

235 – are loc Sinodul de la Niceea, unde este pusă baza de învățătură a credinței noastre, totodată fiind condamnată erezia arianistă (care nega firea divină a Domnului Iisus).

359 – împăratul Constanțiu al II-lea ajunge să proclame arianismul ca religie de stat.

381 – împăratul Teodosie I convoacă un nou Sinod la Constantinopol, pentru a se condamna definitiv arianismul, precum și alte erezii.

391 - același împărat proclamă Ortodaxia ca religie de stat, și reprimă manifestările de tip păgîn.  

 5. Restaurarea Imperiului universal.

Dezvoltarea economică a Imperiului, stabilitatea sa internă, precum și decăderea totală a vechii Rome, a aprins în gîndirea împăraților Bizantini ideea restabilirii Imperiului universal, prin recucerirea teritoriiloe care cîndva au aparținut Imperiului Roman. În această ordine de idei, personalitatea împăratului Justinian I se manifestă prin rolul jucat în istorie. El reușește să aducă Imperiului majoritatea teritoriilor pierdute, oferind Imperiului influența de cîndva. Totuși, imediat după moartea sa începe o perioadă de decărede a Imperiului Bizantin, care a fost parțial oprită abia în timpul domniei lui Heracliu (primul împărat bizantin de după Teodosie I, care merge în fruntea armatei la confruntare cu dușmanii perși). Este necesar să cunoaștem evenimentele următoare:

secolul IV – accenuarea diferențelor dintre cele două părți ale Imperiului

Roman.

395 – divizarea definitivă a Imperiului.

476 – Roma este cucerită definitiv de barbari, iar cuceritorul Odoacru îi trimite impăratului bizantin Zenon I insignele ultimului împărat de la Roma.

488 – același împărat Zenon I îl investește de conducătorul ostrogot Theodoric cu stăpînirea Italiei.

533 – ocuparea regatului vandal din Africa.

535, 555 – recucerirea în două rînduri a Italiei și Galiei.

554 – cucerirea estului Spaniei.

Împărații care au urmat lui Iustinian I (Justin II, Tiberiu II, Mauriciu, Heracliu) au avut de suportat consecințele economice ale politicii costisitoare de recucerire. Printre măsurile luate de ei, enumerăm:

- ușurarea politicii fiscale.

- refacerea armatei, care a fost epuizată de lungile campanii.

- respingerea de către Mauriciu a invadatorilor slavi în Balcani, precum și importanta victorie a aceluiași împărat contra sasanizilor, în 591.

 - reformare administrativă a imperiului, prin crearea primelor theme, sub Heracliu în anul 623.

Cu toate că împărații Mauriciu și Hercaliu au în reușit unele victorii importante contra dușmanilor externi (precum cea din anul 591, sau 627, la Ninive, cînd este reocupat Orientul), decăderea politică a Imperiului nu putea fi oprită. În scurt timp, slavii ocupă Peninsula Balcanică, iar ascesniunea arabilor rupe Imperiului regiuni precum: Siria (637), Palestina (638), Mesopotamia (639) sau Egipt (642).

Cauze ale decăderii militare a Imperiului Bizantin în fața arabilor:

- armatele de mercenari, costisitoare și nesigure.

- epuizarea în războaiele cu perșii și barbarii.

- fanatismul religios al islamicilor.

- tulburările religioase din Imperiu.

- apariția divergențelor dintre Constantiopol și populațiile orientale, care nu au reușit să se integreze complet în specificul de viață bizantin.

6. Cultura.

La nivel cultural are loc asimilarea păgînismului oriental și occidental de către creștinism. Simbioza dintre cultură păgînă, în decădere, și cea creștină, în afirmare au format imperiului un specific aparte.

În artă se manifestă caracterul creștin, cu influențe orientale (mai ales în pictura bisericească). În arhitectură, din care s-a păstrat doar unele edificii religioase, are loc afirmarea celor două tipuri de Biserici: în formă de corabie și în formă de cruce. În primul caz, putem aminti: vechea Biserică „Sf. Petru” din Roma sau Biserica Nativității din Betleem. În al doilea caz, reprezentative sunt: rotunda lui Constantin din Ierusalim, Biserica Mare din Antiochia (337), Biserica „Sf. Serghios” din Constantinopol, sau renumita „Sf. Sofia” din același oraș.

Iar ca cărturari îi avem pe:

-Eusebiu de Cezareea (care a scris „Istoria Bisericii ” dintre anii 1 și 32, și „Cronographia”)

- Alexandru din Trailes, vestit cercetător în Medicină.

- Roman Melodul, care s-a manifestat în domeniul muzicii.

- Procopie de Cezareea, vestit istoric.

- Arthemie din Trailes, ziditorul Catedralei „Sf. Sofia”.