Păşesc neîncrezut prin întuneric. Deshid uşa, calc de câteva ori, apoi îmi ridic picioarele ca într-o cursă de alergat cu obstacole. Trei nopţi în urmă m-am împiedicat de suportul pentru uscat rufe care sta aşezat în cel mai nepotrivit loc al holului şi azi încă mi-e frică să nu dau din întâmplare peste el, deşi nu mai e acolo.Noaptea asta când am ieşit din cameră m-am lovit de măsuţa la care ani la rând, în faţa televizorului, mănâncă frate-meu. Un alt motiv pentru care să merg cu paşii unui piticuţ. De-ar fi doar astea, ar fi ok, dar faptul că într-o zi m-aş încălţa cu papucii de casă şi-aş da de-o rozătoare nesuferită în vârful degetelor, mă sperie. Sezonul papucilor de casă abia începe.
18.32
Sunt bolnavă şi n-o să merg la spital. Urăsc medicii şi atitudinea acestora faţă de pacienţi. Sper să-mi treacă.Doi ani în urmă am fost să mă internez la Chişinău în nu mai ştiu ce spital. Eram cu tata. Am intrat în secţia de internare. I-am prezentat doamnei foaia de trimitere cu care veneam. Mi-a dat un termometru şi-a zis să ne aşezăm. M-a întrebat câte ceva, apoi a izbucnit: „Voi nică nu ştiţi. Numai copii să faceţi. Fetele din ziua de azi!.. Ce mai...” M-am uitat iritată la ea, dar n-am zis nici eu, nici tata nimic. Când am ieşit de acolo am izbucnit ambii de indignare. Cum se poate să vorbească în felul acesta cu cineva despre care nu ştie nimic? Dar mai ales, copil fiind, de faţă cu părinţii? Ea a dat câteva telefoane dintr-o cameră de alături, apoi ne-a spus că în liceul în care învăţ a fost un caz de gripă porcină şi asta înseamnă că va trebui să revin peste ceva timp. Termometrul arăta 37,2. Aveam două motive pentru care să nu-mi permită să rămân acolo. Tata însă a insistat şi ne-am urcat direct în secţie. Acolo mi-au mai dat alte două termometre, dar nici asta n-a mai schimbat nimic. Urma să vin în ianuarie. A fost a doua tentativă nereuşită de internare în spital şi de atunci până azi, de câte ori intru în spital, am febră; şi de atunci până azi detest spitalele.
