Cândva demult, în Atena, intr-unbutoi veţuia Diogene. El purta nişte vechituri rupte, cerşea ca sa mănînce şimai avea o lampă. Cu acestă lampă el alerga ziua prin oraş şi striga: „Caut oameni!!!”.A hotarît să se mulţumească in veaţă cu minimul necesar. Din veselă avea doarun ciob de lut cu care bea apă. Dar văzind cum un câine îsi potoleşte seteadintr-un pârău, la aruncat şi pe acela. Ia stat ruşine de excesul de comoditătipe care îl avea in comparaţie cu dulăul.
„ Trăiesc ca un câine! “ – exclama Diogene. De aici apare cinismul.
Evita categoric relaţiile cusexul frumos considerîndule tot un exces. Deacea masturba demonstrativ inpublic iar cand trecatorii îl mustrau el replica: “Eh, de ar fi tot aşa desimplu de a satisface foamea”.
Alexandru Cel Mare era împăratulunui imperiu ce cuprindea jumătate de lume. Auzind de Diogene a hotarit să-lviziteze si dorind sa fie considerat ca un tutore al filosofilor la întrebat cuce îl poate ajuta. Raspunsul a fost destoinic : „ La oparte! Tu îmi acoperi soarele.” Apreciind cele auzite Alexandru a rostit: „ Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut sa fiu Diogene! ”.
