Din punct de vedere geografic, Noua Romă diferă mult de Imperiul Roman. Dacă Roma era amplasată în zona centrală a Mediteranei, avînd o activitate preponderent maritimă, Constantinopolul era aşezat în extremitatea nord-estică a bazinului mediteranean, avînd atît o componentă maritimă, cît şi una continentală. Caracterul continental al Noii Rome se manifestă mai ales după secolul VII, cînd cuceririle arabe lasă imperiul fără cele mai importante posesiuni din Orientul Apropiat şi estul Mediteranei.

Peninsula balcanică este una din regiunile care au făcut parte timp îndelungat din imperiu. Singurele regiuni de cîmpie din peninsulă sunt întîlnite în valea Dunării, Cîmpia română, precum şi în mici regiuni din Tracia, Thessalia sau Albania. În rest, predomină relieful muntos.
Teritoriul actual al Bulgariei este dominat de munţii Balcani şi Rodophi.În vestul peninsulei se află munţii Dinarici, care fac legătura între Carpaţi şi Alpii Meridionali. În regiunea Bosniei şi Muntenegrului, Dinaricii ating înlăţimi de 2000 de metri. Serbia medievală şi Macedonia sunt dominate de masivul Stara Planina. Teritoriul Greciei este preponderent muntos, cu puţine zone de cîmpie; atitudinea maximă atingînd 2900 de metri în cazul vîrfului Olimp.

În afară de Dunăre, singurele rîuri importante ale Balcanilor sunt Morava (ce se îndreaptă spre Dunăre) şi Vardar, care se varsă în Marea Egee.

Asia Mică, o altă regiune importantă a Imperiului Bizantin este dominată şi ea de un relief înalt, muntos. Podişul Anatoliei, care atinge înălţimi de 1000-1500 de metri, acoperă o mare parte a peninsulei. Ţărmul ei nordic este încadrat de munţii pontici, iar le est se înaltă Munţii Taurus, care constituie o barieră greu de trecut spre Mesopotamia. Zonele verzi sunt reprezentate de văile rîurilor Sangarios şi Chalys.

Pe malul Mării Negre, singurele porturi favorabile vieţii maritime sunt Trapenzunt şi Sinope. Zonele de cîmpie în Asia Mică sunt rare, fiind reprezentate de către defileele răurilor care se varsă în Mările Mediterană sau Egee. Clima este temperat continentală, cu excepţia zonei de litoral, unde predomină regimul temperat maritim. La toate acestea se mai adaugă frecventele ploi torenţiale, însoţite de inundaţii şi epidemii, fapt care a cauzat grave crize demografice Imperiului Bizantin.

Căi de comunicaţie. În situaţia dată, cînd relieful prezenta impedimente importante pentru circulaţie, stabilirea căilor de comunicaţie cît mai avantajoase avea un rol important.

Principala arteră maritimă făcea legătura între Mediterană şi Marea Neagră, trecînd prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele.

Prin sudul peninsulei balcanice exista drumul ce lega Constatinopolul de Occident, prin oraşele Tessalonic, Ochirda şi Dyrachion.

O altă arteră de comunicaţie influentă în lumea bizantină lega oraşele Constantinopol – Adrianopol – Serdica – Belgrad, fiind freventată de negustori, soldaţi, cărturari sau diplomaţi.

Drumul Scytia Minor – Constantinopol făcea legătura dintre nord şi sud, la fel ca şi drumul dintre Dunăre şi Tessalonic.

În Asia Mică erau două drumuri comerciale mari. Primul urma traseul Constantinopol – Niceea – Ikonion – Heracleea – Mesopotamia – Oceanul Indian. Iar al doilea se desprindea de primul la Ikonion, urcînd în nord-est spre Cappadocia – Theodosiopolis – Armenia – Persia.

Aşezarea geografică favorabilă, la intersecţia unorimportante drumuri comerciale atît maritine cît şi continentale, care legau Europa de Asia au constituit avantajul major al geopolitcii bizantine. Materializînd acest avantaj strategic atît prin forţa armelor cît şi prin diplomaţie, împăraţii Ţarigradului au reuşit să aduce Imperiului beneficii economice şi politice.

În dependenţă de felul în care a ştiut să profite de aşezarea sa strategică, Constantinopolul a ajuns la un nivel ridicat de dezvoltare, dar a cunoscut şi perioade grave de decădere.

 

Cronologie. Cercetătorii umanişti, sau iluminişti au dezvoltat falsa teorie precum că istoria Imperiului bizantin nu ar fi fost nimic altceva decît o continuare a celei a Imperiului Roman. Aceasta a şi fost cauza lipsei de interes şi respect cu care a fost cercetată istoria Bizanţului pînă în secolul XIX.

Cercetătorii moderni, cei care au tratat istoria Bizanţului, obiectiv şi nepărtinitor, au trecut peste barierele ideologice impuse de „corectitudinea politică” existentă şi pe atunci. Astfel, imaginea unui „Bas Empire” cedează locul imaginii unui imperiul cu un specific aparte, cu o istorie lungă şi impresionantă,  şi cu o moştenire bogată.

Putem distinge trei etape importante în istoria Imperiului Bizantin:

-   Anii 330 – 630: perioada de tranziţie de la Imperiul Roman la Imperiul Bizantin propriu-zis. În această perioadă are oc trecerea de la modelul politic roman la cel bizantin. Se produce sinteza între culturile romană, orientală şi creştină. Se trece de la un stat anarhic şi păgîn la unul stric ierarhizat şi creştin. Totodată, această etapă a deschis calea epocii medievale, prin stabilirea unei situaţii internaţionale total diferite de cei de la începutul secolului IV.

-   Anii 630 – 1081: reprezintă epoca Bizanţului clasic. În această perioadă are loc stabilirea trăsăturilor originale ale civilizaţiei bizantine la nivel de spiritualitate, ideologie politică, cultură, economie şi etnicitate.

-   Anii 1081 – 1453: reprezintă perioada de declin a Imperiul Bizantin. Acest lucru a fost cauzat atît de factori interni (slăbirea bazelor sale seculare, formarea armatei din mercenari), cît şi de factori externi (capitalarea economică în faţa negustorilor italieni, forţa din ce în ce mai mare a inamicilor).