„Cititorul din peşteră” de Rui Zink e o adevărata provocare pentru cei care n-au ţinut în mîini o carte de multă vreme. Deşi are tenta s.f. prin însăşi personajul principal al cărţii, ideile acestui Anibalector sunt redate într-o formulă care nu va permite cititorului să lase baltă lectura microromanului. Pe alocuri, replicile personajelor vor isca un hohot de râs, alteori, acestea vor avea o expresie serioasă care exprimă adevăruri prin diverse exemplificări şi comparaţii, precum următoarea:— Un cititor, aidoma unui prădător, în unele ocazii n-are altceva de făcut decât să aibă răbdare. Să plece şi să se întoarcă în altă zi, ca să vadă dacă de astă dată merge mai bine.— Dar... Şi dacă tot n-o să înţeleagă nici aşa?— Să înţelegi nu-i cel mai important. Tu înţelegi fetele?— Nu, am admis.— Asta nu te împiedică să le găseşti interesante, nu-i aşa?
Selecţiile pe care le-am făcut ţin doar de latura esenţială a cărţii, cea de trezire a interesului pentru lectură.
• Când i se scot cătuşele, primul lucru pe care-l face prizonierul e să se plângă că-i e frig la încheieturi.• Şi mă enervam pe mine: cum e posibil ca un... un animal, pierdut pe o insulă la capătul lumii, să ştie mai bine ca mine felul în care, în ţara mea, oamenii lucraseră, trudiseră şi se jucaseră cu limba mea?• Cititorul trebuie să ştie să încerce a vorbi limba cărţii.• Nu trebuie să-ţi placă totul, ştii? A fi disponibil înseamnă şi a fi vigilent. Capul tău nu-i o ladă de gunoi în care arunci cărţi. Dacă o prăjitură chiar nu-ţi place, o mănânci totuşi? Răspunsul e: depinde. Ca să-ţi creezi gustul, ca să capeţi încredere în gustul tău, trebuie mai întâi să ţi-l educi.• Într-o zi, tinere şi descreierat amic, vei învăţa că lucrurile cele mai importante în viaţă sunt cele care nu servesc la nimic.• Povestirile cu adevărat valoroase sunt întotdeauna ca jocurile acelea pentru copii unde trebuie să unim punctele şi ni se cere să completăm noi înşine desenul.• O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţa dintre a călători şi a sta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gură-cască.— Păi...— Şi a călători are, aproape întotdeauna, mai mult haz decât a rămâne pe loc. Nu ţi se pare?• Cartea trebuie să aibă stil. Dar şi cititorul trebuie să aibă stil.— Eu, ca să citesc o carte, trebuie să am stil?— Stil, personalitate, voce proprie, idiosincrazie, temperament, caracter, poţi să-i spui cum vrei, că până la urmă e totuna.— Dar eu n-am avut niciodată multă vocaţie pentru...— Tocmai asta-i ideea. Dar trebuie să găseşti o vocaţie. Iar, când o vei găsi, va fi vocaţia ta.— Eu nu sunt...— Să spunem că, la fel ca în dragoste, lectura e o întâlnire între două persoane imperfecte care se pot completa la perfecţie.
