E un moment asa ma oximoronesc pentru mine cind am inceput sa scriu din nou o poezie. Caci cind cuvintele tac in actiune intra rima, este o pauza mare de cind am pus cap la cap ultimele mele versuri si noua mea veche incercare de a scri sper sa fie una la nivel
Vorbesc cind orbescTac cind privesc Nu mai simt nevoia sa ma amagescMa emotionez sa spun te iubescTot mai putin imi amintesc De un gest firescSi tot mai mult dorescUn viitor burlacescNu mai conteaza nici un gestCind nu ai miiniNu mai conteaza nici un sunet cind nu ai urechiNu mai conteaza nici ,,unul’’ Cind nu ai perechiSi nici imagini nusCind ochii nusSi nici eu nus Cind soarele e la apusNici curcubeul nu existaCind alb negru-i filmulDemocratia-i anarhistaMulti scuipa destinulReligia-i ateistaIar cea mai vesela fiinta E tot mai tristaTot mai multe precipitatiiLa momentul nepotrivitTot mai multe aberatiiSi sentiment strivit
Urmeaza aceiasi tema evadare din paradis doar ca in forma de eseu dupa care urmatoare postare va fi meditatia despre originile romanismului si cine sintem noi
