Privesc cărțile așezate pe raft ca pe niște prieteni dragi. Iată-l pe Kurt, stă lângă Nuruddin. Dincolo stă Amos, aici stă Julio. Lângă ei stau Goran și Milorad. Jack stă alături de John, așa s-a nimerit, să stea alături. În biblioteca mea nu există rândul doi. Nu pot să-i ofensez pe autori cu asemenea retrogradare. Deja mai bine-i bag în cufăr sau fac o donație. Dar îi feresc de umilința de a sta în spate ca niște elevi codași căzuți în dizgrație.
Observ un detaliu. Cărțile europene au titlurile și autorii înscriși de sus în jos. Cele rusești și românești – de jos în sus. Atâta vreme cât cărțile stau în picioare nu e mare scofală. Înclini capul spre dreapta sau spre stânga în funcție de alfabet. Dar să vezi ce chestie atunci când cărțile stau culcate pe raft! Cele europene privesc mândre cu fața în sus. Cele rusești și românești privesc îmbufnate cu fața spre raft. Cu spatele la noi, cititorii. Cărți care întorc spatele, îți dai seama?
Eu nu știu cum să explic asta. O fi vreo întâmplare întâmplătoare? Un moft de-al lui Fiodorov care s-a încăpățânat să facă lucrurile pe dos ca să nu-l imite prea mult pe Gutenberg? Vreo uneltire a pactului de la Varșovia? Vreun detaliu tipografic inaccesibil fraierilor diletanți? Sau e mai mult decât atât?
Căci la fel ca și cărțile, sunt popoare care privesc în față și popoare care privesc în spate. Seamănul nostru este identificat momentan într-un mediu occidental. Nu după culoarea pielii sau căciulă, ci după felul oarecum complexat în care se manifestă. Oare lumea asta e așa cum trebuie să fie? se întreabă apuseanul și se apucă să o dreagă. Oare eu sunt așa cum trebuie să fiu? se întreabă al nostru Mitică și se îndreaptă de guler. (Are un nod în gât, dar la el nu poate să ajungă cu mâna.) Între timp nevastă-sa își menajează odorul: șșt, șșt! Căci cine știe ce io veni prin cap neobrăzatului?! Vizavi o mămică tânără nu se sinchisește să-i permită puiului său să lipăie desculț pe podeaua rece. Ce fel de mamă-i asta? se gândește nevasta lui Mitică dar nu deschide gura. Căci cine știe…
Uneori mă gândesc: e greu să faci un pas înainte când stai cu fața la perete. Încerci să dai jos peretele, dar ăsta-i beton armat. Cel mai simplu e să faci stânga împrejur, dar… cine știe?