Până am ajuns acasă după ore am crezut că încep să urlu. Eram prizoniera unor pantofi cu toc şi epuizarea mă făcea să nu-mi simt picioarele. Cu cât mă apropiam mai mult de casă, durerea-mi creştea. Dacă nu era toamnă, m-aş fi descălţat. Sau nu. Poate mă amăgesc.La cîţiva paşi de mine, figura unui om beat se clătina în mijlocul străzii. Nu mai era nimeni în afară de noi doi. Am început să-mi grăbesc pasul, el însă încerca să afle un lucru de care mi-am dat seama câteva clipe mai târziu. „Правда жизни прекрасна?”. Iniţial, mi s-a părut altfel: „Правда ты прекрасна?”, aşa că m-am abţinut să-i răspund şi mi-am văzut de drum. Auzeam cum în spatele meu, dânsul insista să mă opresc şi-atunci am desluşit adevărata lui întrebare. Cum ideile mele se cam abat de la normalitate, primul lucru care mi-a venit în minte a fost o probabilă sinucidere. Era beat pentru că era descurajat de propria-i viaţă şi, în subconştient, încerca să se convingă că lucrurile stau altfel. Intuiesc doar.Ceea ce spunem influenţează mai mult sau mai puţin vieţile altora. Poate de mine o fi ţinut buna lui dispoziţie sau o prostie care l-ar marca urât. Voiam să-l ajung, să-l opresc şi să-i zic: „Да, жизни прекрасна.”
(Правда жизни прекрасна? - E adevărat că viaţa e frumoasă?)(Правда ты прекрасна? - E adevărat că eşti frumoasă?)
