Sunt obsedată de multe lucruri, unul dintre care l-am "moştenit", cred eu, de la mama. Şi-aici, într-o încadrare perfectă îmi aduc aminte versurile lui Păunescu: „Aşa e mama şi a fost bunica”. De fiecare dată când organismul meu începe să-mi dea de ştire că ceva nu e ok, mă precipit. Deschid google-lul şi încep să citesc detalii ale bolilor care implică simptome din cele care mă definesc la momentul respectiv.Ieri am privit un film. Love and other drugs. Protagonista era diagnosticată cu Parkison în stadie iniţială. Unicul lucru deranjant era că îi tremurau aproape în permanenţă mâinile. Azi, pe Wikipedia, am citit despre toată nebunia asta şi m-am gândit că... de ce nu aş avea-o şi eu? M-am dus în odaia mamei şi-am întrebat-o dacă ştie ceva despre Parkison. Mi-a zis că nu şi-apoi i-am arătat mâinile. Încercam să le ţin în poziţie clară, dar un tremur uşor îmi deranja ambele mâini. - Du-te, să nu te-aud cu prostiile astea.Nu ştiu dacă acum sunt mai iritată decât eram câţiva ani înainte, dar altă justificare nu-mi găsesc. Enervată – tremur, obosită – tremur, cuprinsă în emoţii – tremur. Tot ce se întâmplă cu mine mă sperie.

Odată, mi-am inspirat ideea genială de-a avea cancer tiroidian sau chiar la cap şi-apoi, după o vizită la medic cu tiroida mea am răscolit tot ce-am găsit despre diabetul zaharat. Trebuia să iau rezultatele analizelor de hormoni şi laboranta i-a zis mamei că sunt într-o stadie uşoară a diabetului. Era unu fără douăzeci, iar programarea mea scria pentru orele 14, aşa că am coborât în holul mare de la parterul spitalului. Mama a ieşit să ia ceva de la un chioşc şi eu am rămas să aştept pe o bancă dinăuntru. Mi-am îndreptat ochii spre uşă, cercetându-i îndelung pe toţi cei care intrau. Treptat, oamenii se transformau în umbre şi-o ceaţă curată i-a acoperit uşor. Creierul meu îşi imagina tot ce putea fi mai rău. Ştiam că dacă se agravează nu este exclusă varianta unei morţi mai aleatorii decât aş fi crezut vreodată.Aveam lângă mine un pahar de unică folosinţă. Cum ochii mei abia îşi abţineau lacrimile să nu curgă şi să-mi dea de gol frica, dar mai ales să nu ma vadă mama când se întoarce, n-am putut să beau cafeaua. Cafeaua tare are un efect prea puternic asupra mea. De data asta aş fi vomitat-o sau, dacă nu, mi-ar fi amplificat emoţiile măcar de câteva zeci de ori. Aş fi zis că eram cel mai disperat om din Spitalul Republican şi, chiar dacă eram conştientă de faptul că sunt aici alţii care într-adevăr suferă, deprimarea mea o situam superioară tuturor. La unu treizeci n-am mai aşteptat. Domnul Casap a acceptat să intrăm mai devreme şi toate aiurelile mele s-au dărâmat în clipa în care a zis clar:- N-ai nimic. Ar fi o simptomă, dar nu valorează.Fuck!