Ascultăm legaţi de scaune un frumos şi captivant concert simfonic, susţinut de o orchestră de copii şi adolescenţi berlinezi. Fiorul artistic stârneşte din ţesuturile epidermice ale melomanilor din sală mirosuri mortale, de putreziciune, ca şi când muzica, în loc să aibă darul bănuit de a opri timpul, i-ar grăbi trecerea, accelerând îmbătrânirea. Geamurile se cutremură, transpiraţia se ridică în formă de vapori verzui la tavan, acolo condensându-se şi transformându-se în ploaie acidă, ne cade părul de pe cap în smocuri, suntem poluaţi, scaunele nu se clintesc, suntem legaţi de ele printr-o dragoste veşnică, ne cade tot părul, cadavrele se deşiră cu o şi mai mare iuţeală, alegro, alegretto, molto vivace. Unii pot fi văzuţi murind, gata descompuşi, descărnaţi, le cad capetele cu zgomot în timp ce aplaudă, străduindu-se să pută cât mai convingător, să nu dezamăgească pe nimeni.