Nu am mai scris demult, plictisit poate de numărul mare de bloggeri, care se dau cu părerea crezându-se mari experţi, şi care agasant îţi trimit link-uri pentru ale citi creaţiile. Acum scriu pentru mine…am citit un articol scris de Alina Anghel, în Cotidianul Timpul. Şi am remarcat că şi mie mi s-a întâmplat un lucru asemător.
În vara lui 2006 mă aflam în SUA, cu un program de muncă pe vară. Datorită unor circumstanţe nefericite a trebuit să apelez la ajutorul unui prieten american pe care l-am avut ca profesor în Liceu. El s-a oferit să îmi asigure cazare gratuită pentru perioada cât urma să stau acolo. Datorită faptului că engleza mea era proastă şi româna americanului mult mai bună (el a fost voluntar al Peace Corp în Republica Moldova timp de 2 ani, timp în care a învăţat o română fluentă) am recurs la limba română ca mijloc de comunicare între noi doi. Aceasta însă a durat până a doua zi, când Nick deodată îmi spune “eşti în America aici se vorbeşte în engleză, de azi înainte nu mai vorbim în română”.
Recunosc că inţial m-am simţit “neajutorat” însă mi-am dat seamă că el avea dreptate şi că altfel mă comportam exact ca ruşii din Republica Moldova care nu vor să înveţe româna datorită confortului, comodităţii şi complacerii ce le este oferit de către băştinaşi.
