E ceva ca şi atunci cînd ai atîtea de dat,dar lumea nu vede,sau poate nu vrea să vadă. Şi-ţi vine să mergi pe stradă cu o tăbliţă-n gît pe care să scrie că eşti un om bun,că eşti prietenos,că eşti bun la pat sau că citeşti mult,că gîndeşti cum gîndeşti şi reacţionezi cum reacţionezi,pentru ca lumea să te observe. Nu vrei să fii în centrul atenţiei,nu vrei să fii faimos sau să te recunoască oamenii,vrei doar să spui celor din jur cum eşti tu cu adevărat,pentru că ştii,nu,eşti sigur că ei te vor adora! Dar din păcate lumea te vede în maiou şifonat şi crede că eşti neîngrijit,te vede fără tocuri şi crede că eşti prea brutală,te vede zîmbind şi crede că eşti o ciudată.
Dar nimeni nu încearcă să guste din brutalitatea ta,cu aromă de ciudăţenie. Nimeni nu vrea să-ţi zîmbească înapoi,nimeni nu vrea să-ţi ia tăbliţa din gît pentru că ar fi prea gelos dacă prea mulţi oameni ar descoperi ce persoană minunată eşti.
Sau poate nu eşti tu atît de perfect? Poate nici nu meriţi tăbliţa din gît? Poate nu-i de vină lumea,poate eşti de vină tu?
Şi oare contează atît de mult ambajul?
Contează. Cine n-ar schimba o carte gri pe una roz cu petale de flori?
