…dar mai bine deloc.
Tata zice că oriunde te-ai afla tot e mai bine dacă ştii că la tine în ţară ai pus de-o parte un 2×2, care-ţi aparţine de jure. Nu atât în virtutea taxei pe care ai achitat-o de facto, rezervându-ţi un locşor la cimitir, ci pur şi simplu fiindcă aici sunt îngropaţi buneii, aici se adună nepoţii. Io? Departe de aşa gânduri funeste. Să-mi imaginez patria ca pe o sumă de cruci îmi dă frisoane. Zic aşa: când faci curat la tine în casă, o faci cu mai multă tragere de inimă. Căci e a ta. Poţi să fii un perfecţionist în arta măturatului, dar dacă dai cu mătura în ograda vecinului – tot cu mai puţină tragere de inimă. O diferenţă de percepţie, căci rezultatul poate fi foarte bine acelaşi – curat dincoace, curat dincolo.
Despre asta vorbim în maşină, deşi eu prefer să tac ca să fie tata mai atent la volan.
Între timp “ai noştri”, cei care au rămas în ţară zic aşa: Am rămas fiindcă îmi pasă. Aici e patria mea. Dincolo de cordon nu-mi văd rostul. Sunt patriot.
Între timp “ei”, cei care au plecat din ţară zic aşa: Am plecat fiindcă aici nimănui nu-i pasă de mine. Nu sunt apreciat la justa mea valoare. Servesc ţara de la distanţă. Sunt patriot.
Hai ş-om tace. Opţiunea de a pleca/rămâne în ţară n-are nimic cu patriotismul. Sunt decizii raţionale luate în funcţie de oportunităţi. Unii rămân fiindcă au suficiente motive pentru ca să rămână. Sau n-au avut oportunitatea de a pleca. Cei care pleacă cu siguranţă că o fac din cauza unei oferte tentante pe care nu o pot refuza. În plus, e plăcut să vezi lumea. În minus, e neplăcut să te rupi din cercul obişnuit de prieteni. La o halbă de vorbă nimeni nu întreabă: de ce ai plecat? Se întâmplă să întrebe: la ce bun ai venit? La o halbă de vorbă nu stau patrioţi. Stau oameni normali. Şi asta-i corect.