Bioxid de clei

Îmi amintesc cum femeia de serviciu din liceul în care învățam încerca din răsputeri să mențină curățenia după normele stabilite de conducere. Micuță, gârbovită, la prima vedere inofensivă. Până nu îi călcai în calea teului. Și atunci se pornea mitraliera. – Dubililor! O fost aishi internat pentru dubili, da mai dubili ca voi n-am văzut! Păi cum să zic, ne consideram în orice fel, dar dubili nu. Pentru că tocmai învățăsem despre austrolopitecus la istorie și gudron de huilă la chimie. Și hai să recunoaștem, ca să ții minte lucrurile astea, extrem de necesare pentru viață, tot trebuie să ai oleacă de minte.

Mai târziu am învățat despre bioxid de clei. Dar nu la orele de chimie. Din viață, cum se spune. Bioxidul de clei e o substanță complexă, în pofida formulei simple care, combinată cu aroganța, produce o reacție chimică inedită.  Echivalentă cu explozia. Cei din jur sunt paralizați, în cel mai bun caz deprimați.

Bioxidul de clei este peste tot. În transport public, pe străzi, la locul de muncă, la studii, în magazine. Uneori poți să-l eviți. Alteori nu reușești, mai ales dacă a pus el ochiul pe tine. Ești inteligent, ai maniere, limbaj coerent – păzea, bioxidul vine la tine! Cleiul vine din urmă.

Acum hai mai concret.

Mama îmi spunea cândva că nu există copii urâți. Discutabil. Era o vreme când eu credeam că nu există oameni proști. Indiscutabil. Există doar bioxid de clei.