Jur să nu fur!

Nu înţeleg, dar continui să admir anumiţi oameni. Pe cei care aleg căi dificile în viaţă. Minerii, piloţii, medicii. Cei din urmă sunt mereu blamaţi. Aşa e trendul. Înveţi mult, primeşti puţin de la stat, mai mult de la pacienţi şi eşti judecat de cei care nu sunt bolnavi sau care au avut experienţe proaste cu sistemul. Despre reticenţă am scris mai devreme.

Acum să încercăm să-i înţelegem pe discipolii lui Hipocrate. Noi alegem lucrul de birou, creativ, unde cum scrii şi ce spui contează foarte mult. Ei aleg să tacă şi să facă. Să-şi asume responsabilităţi adevărate. Să rişte să prescrie tratament, să extirpe organe, să comunice ştiri proaste.

Faţă de ei sunt cerinţe mari. Hipocrate a avut grijă. Să înveţe bine, să transmită învăţăminte, să nu prescrie medicamente dăunătoare, să nu facă avorturi, să nu curme viaţa pacientului la dorinţa acestuia, să nu hărţuiască sexual pacienţii, să nu cuteze să trateze ceea ce nu ştie şi să nu destăinuiască problemele bolnavilor.

Hai să fim serioşi. Oare câte din aceste angajamente sunt respectate? Este vreun medic atât de corect? Eu nu cunosc nici unul. Cer scuze prietenilor dedicaţi acestei meserii şi care o fac bine, dar Hipocrate a fost mare idealist. Deşi nu peste tot, avorturile sunt permise, eutanasia la fel, medicamentele sunt prescrise adesea în funcţie de companiile cu care se colaborează, iar cazurile de „vindecare” prin contact sexual nu sunt atât de rare. Continuu să cred că cei care vor să fie medici, o fac din mare dorinţă şi cu sufletul deschis, însă pun la îndoială că la absolvire spun jurământul cu aceeaşi abnegaţie, respectându-l ulterior deplin.

Demnitarii publici jură pe Constituţie. Ea are mult mai multe capitole şi respectiv, mult mai multe şanse să fie încălcată. Rar, însă, li se invocă acest jurământ.

De ce legile se modifică cum le convine unora, iar jurământul lui Hipocrate rămâne neschimbat de milenii, ar spune medicii? Realităţile sunt diferite decât în secolul 3-4 înaintea erei noastre. Jurământul disciplinează oare, indiferent cum e el? Previne un mai mare rău? Nu e suficientă legislaţia penală?

Poate calc pe un teren sacru, împânzit de tradiţii milenare, dar mă întreb de ce nu investim în rolul de părinte al medicinii un Hipocrate modern care să vorbească pre limba epocii? Nu există un contemporan demn de acest statut? Smith şi Ricardo au fost înlocuiţi de Marx şi Lenin, cei din urmă fiind depăşiţi de Keynes şi Fisher. Toţi, sunt într-o oarecare măsură părinţii economiei. Medicina, ca şi economia, nu stă pe loc. Dar se pare că nu se dezice de tradiţii. Aşa că the show goes on.