Thinks I want my readers to know…

Până să ajuns la unul dintre joburi, îmi ia jumătate de oră cu autobuzul. Urc, de obicei, la etajul 2, în primul scaun, din faţă. Stau la geam. Până acum îmi tâmpeam urechile cu muzica de pe Ipod, dar nu vreau să mă transform în acel om care păşeşte zilnic pe lângă alţi oameni, momente, evenimente- fără să audă, ignorând o lume, devenind prea intim, în public.

Am făcut, deci, pauză de musică. Citesc. Momentan sorb din Things I want my daughters to know, de Elisabeth Noble, despre care vă spuneam, în alt post. În cazul în care o găsiţi prin librării sau o puteţi comanda online, o recomand din tot sufletul. E motivul meu de zâmbet şi bună dispoziţie, dimineaţa şi relaxare, seara. Începe trist, cu petrecerea de adio organizată de o mamă a 4 fiice, înainte să moară de cancer.

E atâta căldură în toate poveţele, în tot jurnalul mamei, pe care îl lasă, drept moştenire, fiicelor ei, încât le iei drept poveţe pentru tine: să vizezi, să faci ce îţi place, să îndrăzneşti, să nu-ţi fie frică, să nu-ţi pese de lucrurile care ar trebui să te doboare, să fii mereu deasupra lor, prin atitudine.

După ce o termin de citit, am s-o donez unui magazin caritabil sau, cine ştie, unui necunoscut, în una din călătoriile mele cu autobuzul. Nu mai cred în biblioteci, nu mai cred în lucruri strânse, puse acolo, pentru cândva. Viaţa asta, de bagaj, m-a învăţat, inconştient, şi lucruri bune. Iei cu tine doar ce se merită, doar de ce ai strictă nevoie. Dacă îţi faci bagajul greşit, îţi strici toată călătoria.