În condiţiile migraţiunii popoarelor, organizarea militară a populaţiei din spaţiul pruto-nistrean avea o importanţă deosebită dat fiind că aceasta trebuia să reprezinte o componentă a vieţii cotidiene, în stare să asigure securitatea colectivităţii aflată în faţa unui pericol permanent.

Unele laturi ale organizării militare a populaţiei din ţinut, în perioada secolelor V-XIII, pot fi reconstituite pe baza datelor arheologice. În acest context, există cîteva tipuri de vestigii arheologice semnificative: aşezările, fortificaţiile militare, categoriile de armament şi echipamentul militar.

Aşezările medievale timpurii din spaţiul pruto-nistrean denotă în general practicarea de către populaţia locală din ţinut pe parcursul secolelor V-XIII a unui mod de viaţă paşnic, strîns legat de preocupările agricole. În situaţia cînd migratorii dominau în ţinut, populaţie băştinaşă nu putea să îşi permită o organizare militară cît de cît deschisă, dat fiind că acest lucru putea să aibă consecinţe fatale pentru autohtoni.

La începutul evului mediu, apărarea populaţiei băştinaşe din spaţiul pruto-nistrean era asigurată de factorii naturali, în special de zonele de codru. Ascunzîndu-se în păduri, puteau fi evitate în mare măsură, ciocnirile directe cu războinicii timpului. Lipsa în ţinut, în perioada secolelor V-VII a fortificaţiilor militare demonstrează pe de altă parte, că populaţia autohtonă nu se angaja în perioada respectivă, în organizarea unor structuri militare cît de cît vizibile, fapt confirmat şi de puţinele descoperiri de armament.

Apariţia în secolele VIII-IX, în zona de nord a ţinutului a unor fortificaţii din pămînt şi lemn (31 de cetăţi descoperite) ne vorbeşte despre începutul unor schimbări structurale în sînul societăţii locale, care favorizau organizarea militară a acestor comunităţi.

Apogeul organizării militare a populaţiei din ţinut a fost atins în secolul X-XI ( 55 de cetăţi descoperite), pentru ca în secolele XII-XIII să constatăm o involuţie sub acest aspect (21 de cetăţi descoperite).

Este de remarcat că de fortificaţii militare au beneficiat doar anumite zone ale ţinutului pruto-nistrean, în special regiunile Bucovina de Nord şi Hotin (35 cetăţi) şi regiunea aflată între Răut şi Nistru (16 cetăţi), şi, ca excepţie, unele aşezări aflate la intersecţia regiunilor nominalizate (4 cetăţi) sau în partea centrală a spaţiului pruto-nistrean (5 cetăţi).

Datele prezentate arată că populaţia locală, începînd cu secolele VIII-IX, reuşeşte să formeze în anumite regiune ale acestui spaţiu structuri militare destul de puternice care s-au menţinut timp de cîteva secole. Aceste structuri militare, care corespundeau fără îndoială anumitor formaţiuni politice din regiune aveau menirea de-ai apăra pe autohtoni de invaziile străinilor.

Despre organizarea militară a populaţiei locale din ţinutul pruto-nistrean, precum şi a populaţiilor migratoare ne mărturisesc multiplele descoperiri de armament şi echipament militar din secolele V-VIII. Armamentul reprezintă una dintre cele mai răspîndite categorii arheologice, care este atestat, practic, în fiecare aşezare medievală timpurie în spaţiul pruto-nistrean.

În secolele V-VIII în aşezările din ţinut piesele de război se întîlnesc relativ rar, printre acestea evidenţiindu-se doar unele tipuri de vîrfuri de săgeţi din fier. Începînd cu secolul X, numărul pieselor de război şi asortimentul acestora în spaţiul respectiv creşte brusc atingînd zeci şi sute de exemplare descoperite. Pe lîngă vîrfurile de săgeţi, începînd cu secolele IX-X, o largă răspîndire capătă diverse tipuri de armament, inclusiv toporul de luptă, ghioaga, buzduganul, spada, lancea şi suliţa.

Din secolele XII-XIII datează piese mai sofisticate din echipamentul militar al călăreţilor: coifuri, armuri, pinteni, etc.

Creşterea arsenalului militar al comunităţilor autohtone din spaţiul pruto-nistrean în perioada secolelor VIII-XIII, demostrează că societatea locală a intrat într-o fază nouă a evoluţiei sale care ducea spre consolidarea social-politică a băştinaşilor şi a rezistenţei militare a acestora în faţa invaziilor străine.

În consecinţă, aceste schimbări însemnau revenirea pe scena politică din regiune, după mai multe secole de tăcere, a factorului local, reprezentat de populaţia autohtonă de origine românească, care edifica astfel formaţiuni teritorial-politice de nivel zonal – viitoare nuclee prestatale ale viitorului stat medieval – Ţara Moldovei.