“sunt oameni care abia aşteaptă să te întorci”

… asta mi-a spus o prietenă şi o colegă foarte bună, Victoria. E plăcut să ştii că eşti apreciat, că eşti susţinut, că unii chiar vor să cunoască părerea ta şi caută să înveţe de la tine. Iar eu ador să mă simt utilă şi să pot să împărtăşesc din ceea ce cunosc cu alţii.

Şi totuşi, există oameni care abia aşteaptă să pleci. Serios. Nu-s pesimistă, ba dimpotrivă. Dar gândul că oamenii la care ţii cel mai mult vorbesc distant şi întreabă în continuu: “deci când pleci?”.

Eu nu mă plâng, ci meditez deseori la acest capitol. Gândurile mele, ca de obicei, aleg 2 sau mai mult cărări:

- fie că sunt de vină eu

-fie că sunt de vină ei.

Cineva din noi nu a depus îndeajuns efort pentru a ne cunoaşte mai bine. Cineva nu a vrut s-o facă, pentru că a fost influenţat/ă de bârfe. Cineva s-a simţit jenat. Alţii sunt supăraţi. Poate eu sunt supărată. Unii mă văd prea des. Şi alţii prea rar.

Cineva mă iubeşte, dar mă vrea departe. Cineva se bucură mult că plec(nu se va mai “împletici” printre picioare cu întrebările şi comentariile sale)) . Alţii deja nu mai sună(probabil cred că sunt dusă). Sunt, dar cu gândul. Foarte curând- cu tot corpul şi spiritul:)

Ca să fie clar: eu nu cer să fie dor cuiva de mine, dar nici n-am cerut să fiu “trimisă” mai repede decât plec. Vreau să simt că mai e nevoie de mine… pentru încă 5 zile.  Şi vreau să fie sincer.