Hipocraţia

Articol punktat în Revista Punkt: Nr. 34, 2011

Oh, nu,nici un cuvânt despre cai sau hipism în acest articol. Și nici despre hippy, ca să definim o dată și pentru totdeauna terenul de luptă. Sunt cu gândul la Hipocrate și la o mare parte din rudele și cunoștințele mele care au o trăsătură comună – au depus jurământul acestui om. Ideea jurământului e simplă ca bună ziua: să nu faci mai rău decât răul pe care îl face și așa natura. Cu ajutorul pacientului, desigur. Jurații mai au o trăsătură comună – în proporție de 90% (estimarea expertului, adică a mea) ei vor încredere în ziua de mâine. Ceilalți zece la sută sunt stomatologi.

Gruparea majoritară se împarte în două categorii:

1. cei care anunță din start prețul pentru serviciile prestate; și
2. cei care acceptă „recompensa” pentru însănătoșirea pacientului.

Făcând abstracţie de cauzele de sorginte financiară, gestul primilor este dizgrațios, chiar dacă d.p.d.v. economic forțează o analogie cu orice altă meserie care solicită un grad anumit de calificare (lăcătușul, egal ca și medicul anunță din start prețul pentru serviciile prestate). Gestul celor din urmă este oarecum acceptabil omenește-speaking. Iar dacă stai să pui pe cântar toate cazurile când medicii refuză recompensa, manifestând empatie faţă de situaţia pacientului, insinuările aduse lor sunt umilitoare. Aşa sau altfel, şi cei dintâi, și cei din urmă aspiră la siguranța zilei de mâine. Dacă statului care în contractează îi este în krâlă, medicii încearcă să-și poarte singuri de grijă. Să le dăm în cap pentru asta?

Las de o parte această întrebare retorică. Când se vorbește despre corupție în sistemul de ocrotire a sănătății, discuția este îngustată în mod artificial la situația descrisă mai sus: medicul care cere/acceptă beneficii de la pacient. Acest mod de a prezenta fenomenul corupției umilește tagma doctorească, care are multă bătaie de cap cu alte probleme, omise (intenționat?) din discursul politic. Aici vom vorbi despre ele.

Un lucru curios se întâmplă în planul aprovizionării cu medicamente a instituţiilor medicale. Luni în şir în spitale sau policlinici se observă un deficit de medicamente critice. De exemplu, medicamente fără de care nu poţi scoate la capăt o intervenţie chirurgicală importantă. Ele parcă-s incluse în poliţa de asigurare, dar parcă şi nu-s. În stocuri carevasăzică. Mai mult ca atât, există cazuri când medicamentele sunt disponibile in stocul spitalului, dar inaccesibile secției. Fie pentru ca secția nu a cerut sa i se dea din cauza unui management prost a necesităților de medicamente, fie pentru ca a încălcat “limita” de solicitare a medicamentelor. În special când se tratează despre medicamentelor costisitoare. Respectiv, reiese că pacientul este asigurat doar cu medicamente ieftine, în timp ce medicamentele costisitoare sunt rezervate elitelor. Şi chirurgul, atunci când se află la masa de operaţie, ce să facă? În practică, el este nevoit să-i sugereze pacientului să şi le procure pe cont propriu sau (există cazuri!) le cumpără chiar medicul plătind din buzunar. C’est la vie la modul cel mai direct. Altminteri, aceste preparate deficitare îşi fac apariţia “miraculoasă” în stocurile instituţiei medicale la un sfârşit de trimestru, în cantităţi uriaşe şi – atenţie maximă! – cu un termen pe cale să expire. Ordinul “de sus” este să fie puse în circulaţie cât mai rapid cu putinţă, până la expirarea termenului. În consecinţă, doftorii ajung să prescrie pacienţilor medicamente gratuite de care ăștia nu au neapărat nevoie.

Tocmeala e următoarea: instituţia medicală chipurile obţine o reducere generoasă de la aprovizionatori; Compania Naţională de Asigurări în Medicină se spală pe mâini căci planul de achiziţii merge înainte; aprovizionatorii lichidează stocurile. Pacienţii… ei, sărmanii, tot bagă mâna în buzunare. Cu rost şi fără rost. Între timp, alte buzunare se fac mai pline, dar lucrul acesta scapă din vedere deoarece “pe hârtie” totul arată impecabil de curat.

Ce-i de făcut? Un lucru elementar în sistemele de achiziţii publice ar trebui să fie managementul stocurilor. O clinică trebuie să aibă grijă de stocurile minime de medicamente critice pe care trebuie să le aibă “la vedere”. Dacă vrea. Dacă nu vrea, este necesară o regulă, mai puţin simplă, care să prescrie următoarele: medicamentele achiziţionate trebuie să aibă cel puţin trei luni până la expirarea termenului. Cantităţile trebuie să fie strâns corelate cu volumul consumat. Un audit al instituţiilor medicale trebuie să aibă în vizor variaţia stocurilor. Greu, dar indispensabil.

În lipsa unui apelativ mai bun am să-i zic ruseşte - дедовщина. Cum altfel poţi califica situaţia când rangurile superioare din casta medicilor sunt monopolizate de acsacalii care blochează lifturile sociale pentru medicii tineri? Un lift social este posibilitatea să faci o carieră într-o meserie, atunci când ascensiunea este justificată de merit. Dacă lifturile sunt blocate, cei de sus îmbătrânesc fără să transmită expertiza lor mai departe. Cei de jos sunt nemotivați să încerce să o preia. Iniţiativa celor de jos este tratată cu dispreţ. Următoarea situaţie e tipică:

- Domnule doctor, aici nu sunteţi angajat să formulaţi propuneri. Avem noi grijă de asta. Treceţi la postul de muncă şi vedeţi-vă de treabă.

La postul de muncă nu se întâmplă mare lucru. Cine operează? – iată întrebarea shakespeariană din sistemul medical. Întrebarea e retorică căci cei “de sus” nu-i vor admite pe cei tineri la masa de operaţie decât dacă e vorba de vreo dinastie medicală. Pacientului (ce ştie el?) is se va servi următoarea dilemă:

- Doriţi să vă operez eu sau studentul din hol? (referindu-se la un coleg mai tânăr care, de fapt, nu mai este demult student, însă, bineînţeles, are o experienţă practică mai mică).

Ideea este că numitul „student” nici nu va obține experienţă atât timp cât colegii lui mai cărunţi vor avea o atare atitudine şi vor sluji doar la propriul buzunar. Dictatura buzunarului, nu alta! În schimb, fecioraşul/fiica vor “moşteni” masa de operaţie de la părinte, fie că o merită, fie că nu. După aşa o lecţie, specialiştii tineri stau şi se întreabă la ce bun au irosit nouă ani de viaţă învăţând o profesie pe care nu ajung să o practice. În cele din urmă ajung să renunţe la ea în favoarea plantaţiilor agricole din Portugalia sau Grecia. Trist.

Exagerez? Generalizez? Posibil. Presupun că medicii cărunţi vor depăna o altă „poveste”… Nu am la îndemână altceva decât evidența anecdotică colectată de la medicii mai tineri. Cum ar veni – din auzite. Dar și astea auzite sunt suficiente ca să ne pună pe gânduri.

O chestie pe care doctorii sunt obligaţi să o facă este să completeze formulare. Registre, rapoarte statistice, fişa pacientului ş.a.m.d. Efectiv, această activitate ajunge să răpească 2/3 din timpul de serviciu, timp pe care medicul nu-l va consacra pacientului, ci demonului papirologiei. Unele hârtii sunt foarte importante (fişa pacientului), altele sunt redundante. Unde ajung e un mister. Deseori nu este altceva decât un moft al administraţiei care ţine să meargă echipată la „violante”. La şedinţe şefii de spitale şi policlinici tac chitic. La ce bun să-şi asume riscul iniţiativei? Un discurs steril este întotdeauna opţiunea preferată, căci rămâne fără consecinţe. În schimb, timpul irosit pentru producerea acestor rapoarte are o consecinţă foarte certă: în loc să se ocupe de pacient (lucrul pentru care a obţinut cu multă trudă licenţa), medicul se îneacă în hârtii.

Sincer, eu n-am idee cum poate fi oprită această papirologie. Dar ceva trebuie de făcut. Poate că avem o inflație de șefi și un deficit de administratori. Completarea formularelor nu este o muncă foarte complicată. Faptul că o fac medicii, care au investit timp şi efort pentru ca să înveţe cum să trateze pacienţi, este de-a dreptul absurd. Poate că din cauza că sunt prost plătiţi se ajunge la concluzia că timpul lor nu costă nimic? Ba costă. Costă sănătate şi în unele cazuri vieţi care ar fi putut să fie salvate dacă doctorii ar dedica tot timpul atribuţiei lor directe. Medicii – să trateze, personalul auxiliar – să se ocupe de formulare.

…

Cu douăzeci de ani în urmă nu aveam habar de economie şi sociologie. Inerţial mă gândeam să mă fac medic. Mi-au luat părinţii repetitor  la chimie. Am stat multă vreme pe valenţe şi covalenţe. Când colo – colac peste pupăză – s-a schimbat examenul de chimie pe cel de fizică. Nu mai aveam timp pentru un nou profesor. Am schimbat, la rândul meu, medicina pe economie. Însă stau şi mă gândesc care mi-ar fi fost destinul dacă ajungeam medic. Aş fi completat formulare, aş fi râvnit să am pacienţi, aş fi aşteptat “recompensa”. Şi încrederea în ziua de mâine.

Noroc chior cu examenele astea. Granmersi Ministerului Educaţiei.