Voinţa liberă este aceea care ne îndrumează. Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei.

Voia libera este puterea sufleteasca pe care o are omul chiar de la creare si prin care el se poate hotari, fara nici o sila, pentru o fapta sau pentru alta. In temeiul acestei puteri, fiecare om este, el singur si nu altcineva, savarsitorul si stapanul faptelor sale. Voia libera este singurul dar asupra caruia omul are stapanire deplina.
Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, in starea originara, voia omului era inclinata spre binele moral; prin pacatul stramosesc ea s-a inclinat mai mult spre rau, insa fara sa-si piarda cu totul inclinarea spre bine. Prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, i se da credinciosului un ajutor suprafiresc, adica harul dumnezeiesc, pentru ca sa poata invinge inclinarea spre rau si sa poata implini binele moral.Dar si fiecare om cu judecata sanatoasa isi da seama ca are voie libera. Fiecare simte ca se hotaraste de la sine pentru o lucrare, ca prin alegere proprie a savarsit intr-o imprejurare o fapta anumita si ca ar fi putut tot atat de bine savarsi alta in locul ei. Ca este asa ii arata omului si cainta pe care o simte pentru unele fapte. Caindu-se pentru unele fapte, omul isi da seama ca el n-a fost silit sa le faca si ca putea sa nu le faca, sau chiar avea datoria sa nu le faca.Daca omul n-ar fi inzestrat cu voie libera, atunci n-ar avea nici un rost si nici un inteles toate sfaturile, indemnurile, poruncile si legile ce i se dau. N-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de pacat, nici de rasplata, nici de pedeapsa si nici de raspundere. Caci cum i s-ar putea cere omului socoteala pentru o fapta pe care el n-ar fi avut libertatea sa o faca? Raspundere are omul numai pentru faptele pe care le-a savarsit in deplina libertate si constiinta si nicidecum pentru cele pe care le-a savarsit din constrangere.De aceea, cand sila, frica, nestiinta, patimile, deprinderile sau alte imprejurari slabesc sau chiar intuneca cu totul constiinta omului si lucrarea libera a vointei sale, atunci in aceeasi masura scade si raspunderea pentru faptele savarsite in astfel de imprejurari. Libertatea voii sta deci la temelia vietii morale a omului si a intregii randuieli din societatea omeneasca.Care este temeiul faptelor noastre?In temeiul voii libere pe care fiecare o are ca inzestrare, omul este stapanul faptelor sale.De cate feluri sunt faptele omenesti?Faptele noastre sunt de doua feluri: bune si rele. Bune sau morale sunt faptele savarsite cu stiinta si voie libera si care sunt dupa voia lui Dumnezeu, aratata prin legile Sale; iar rele, imorale sau pacate, sunt acele fapte care nu sunt savarsite dupa voia lui Dumnezeu. Aceasta inseamna ca faptele trebuie judecate totdeauna dupa felul legaturii lor cu voia lui Dumnezeu, aratata prin legile morale cunoscute de mintea credinciosului.Voinţa liberă este aceea care ne îndrumează. Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei. În limitele a ceea ce voim şi a ceea ce nu voim, se află, pentru noi, binele şi răul. De aceea Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia Sa – şi ne-a pus sub ameninţarea mâniei Sale. N-ar fi făcut aceasta cu nişte fiinţe care stau înlănţuite de trebuinţă. Şi la o întâmplare şi la cealaltă. El plăteşte faptele ce săvârşim cu deplin cuget. N-ar fi statornicit legi, n-ar fi dat sfaturi, dacă am fi fost legaţi în lanţuri de soartă.Dar cum noi ne aflăm liberi şi stăpâni, deplini, pe voia noastră -cum ne înrăutăţim prin nebăgarea noastră de seamă – şi ne îmbunătăţim prin vegherea noastră, Dumnezeu a pregătit această tămăduire: făcându-ne să ne temem de pedeapsa sa şi să nădăjduim către împărăţia Sa; ne dojeneşte şi ne înţelepţeşte.Dar nu sunt numai aceste temeiuri, ci chiar purtarea noastră ne dovedeşte că viaţa nu ni-i îndrumată nici de soartă, nici de noroc, nici de graiurile horoscopului, nici de mersul stelelor pe cer. Dacă tot ce se petrece ar atârna de aceste temeiuri, de ce baţi pe slujitorul tău dacă ţi-a furat ceva? De ce duci pe femeia ta adulteră în faţa judecătorului? De ce te ruşinezi când faci ceva ce nu trebuie? De ce nu suporţi vorbele de dojana, iar dacă cineva îţi atribuie numele de beţiv, destrăbălat, stricat sau altul asemenea, de ce grăieşti că aceasta este o ocară?Dacă aceasta n-ai săvârşit-o cu voie deplină, dacă aceasta nu-i temei de dojana, atunci nici ce-a fost zis nu-i o ocară... Din clipa când dojeneşti pe cei ce greşesc, sau te ruşinezi c-ai făcut rău şi cauţi sa-l acoperi, sau vezi ocară în dojanele ce ţi se fac pentru aceasta, ai şi recunoscut că faptele noastre nu sunt înlănţuite de soartă, ci că sunt vrednice de demnitatea pe care le-o dă voia cea liberă.Cu cei care în adevăr au săvârşit ceva din constrângere, peste voia lor, se cade să fim mărinimoşi. Dacă un om stăpânit de un diavol ne sfâşie veşmântul sau ne loveşte, -nemulţumiţi că nu-l putem deloc pedepsi, avem pentru el milă şi îndurare. De ce? Pentru că fapta lui nu-i lucrarea voii libere, ci a asupririi diavolului.Aşa fiind, dacă şi celelalte greşeli ar fi ieşite de sub apăsarea soartei, s-ar cădea să le iertăm...De vom invoca întotdeauna soarta, totul va fi amestec în lucrurile acestei lumi. Nu va fi nici virtute, nici viciu, nici arte, nici legi – şi nici altele acestora asemănătoare. La ce bun să ne îngrijim atâta de tare când suntem bolnavi; să cheltuim bani, să chemăm doctori, să primim leacuri, să ne înfrânăm pofta şi să alungăm dorinţele?Dacă de soartă atârnă sănătatea şi boala, zadarnice sunt cheltuielile, zadarnice cercetările doctorilor, zadarnice toate opririle care ni le pun ei. Dar nu, şi aici ca şi mai sus, se arată adevărul: nimic din toate acestea nu-i de prisos. Dreptatea se arată şi cu privire la această vorbă, soarta. Treburile omeneşti nu se află sub supunerea trebuinţei, ci, precum spuneam, totul este aici luminat de demnitatea pe care o dă voia cea liberă...sursa: ortodoxia tinerilor