Iehova, chiloții și războiul moldovenesc

Duminică dimineață pe la 9 îmi bate cineva la ușă. Eu eram în mijlocul unui vis în care Moldova devenise prima putere în lume și fusese atacată de China, SUA și Rusia care crăpau de ciudă că o țară așa de mică i-a întrecut. În vis eram un fel Ciac Noris care împărțea șuturi și kărăți orezarilor, americănoșilor și rusnacilor deopotrivă.

Boc, boc, boc!

Dușmanul e aproape, îmi zic eu auzind bătăile în ușa și sar ca ars gata de atac. Îmi ia ceva timp să mă dezmeticesc și să-mi dau seama unde mă aflu. Dau cu mîna stîngă pe sub pernă după cap. O trimit și pe dreapta ca să-l pot ridica și încerc să-mi aduc aminte de ce mă doare în halul acesta. Că eu am memorie bună, dar nu țin minte unde-o țin.

Boc, boc, boc!

Mă scol cu greu din pat și mă împleticesc amețit spre ușă. Oamenii ăștia nu știu că duminica e dimineață pînă la 12, că unii au programate pe sîmbătă noaptea activități stresante și obositoare. În plus, cine e Boc ăsta care se tot aude. Emil Boc? Boc e o interjecție, iobagule! Înseamnă că bate cineva la ușă – se aude de undeva o voce. Aha, am înțeles. Să trăiți!

Boc, boc, boc!

Mă uit prin vizor și nu-mi vine să cred. Două fetișcane stau la ușa mea. Mă mai uit odată. Asta trebuie să fie ziua mea norocoasă. Deschid și în următoarele secunde îmi dau seama de două lucruri: unu – fetișcanele astea nu-s fetișcane deloc, că au fuste lungi și baticuri ceea ce le încadreză perfect în categoria – martorii lui Iehova; și doi – din grabă am omis să-mi trag ceva pe mine în afară de chiloții mei colhoznici cu elefănțel care-mi slujesc de pijama.

Boc, bo…

Se oprește una din ele din bătut cu mînă în aer, ambele cu gura căscată, eu cu gura căscată, ușa căscată și ea. “Neața bună”, le zic eu căscînd. “Bună dimineața”, îmi răspund ele ezitant, ambele roșii că pătlăjelele. “Am dori să discutăm ceva cu tine”, începe una și îmi întinde un exemplar din Treziți-vă!

“E vorba despre influența jocurilor pe calculator asupra tinerilor”, continuă a doua. “Sigur că da”, răspund eu. “E o problemă interesantă. Dar ce-ar fi să intrați? Că nu-i frumos să ții oaspeții în picioare la ușă. Mai bem un vinișor, ne cunoaștem mai bine”, spun eu făcîndu-le din ochi.

“Ăăă… noi de fapt… ăăăă… ne cam grăbim”, zice în cele din urmă pierdută una din ele. “Daaa… că e… tîrziu”, aprobă cealaltă. “Cum așa?” întreb eu dezamăgit. “Şi cum rămîne cu jocurile pe calculator și cu tinerii? În plus, eu sînt tare interesat de martorii lui Iehova, cei drept mai mult de martorițe…”

“Să citești revista… și mai vorbim” îmi strigă prima în timp ce ambele coboară scările sărind cîte două trepte odată. “Poate îmi lăsați măcar un ID de facebook sau de skype?” le strig și eu din urmă. Închid ușa după care mă întorc la războil moldovenesc din vis. Cu siguranță că o să se gîndesca de două ori înainte să-mi bată din nou la uşă.