Un poem de Carlos Guerrero
Sunete largi pun asediu pe balcon.
Descătuşate, vocile încearcă să se ridice.
Cerul, aproape curat; abia tranzitatde nori de vată prevestind vreme bună.
Marea, drept martor sătul să stea singur,se pronunţă de jos, abia auzindu-se,albatroşi de cândva între timp se decid.
O voce, copilă, lasă să scape sunetul râsuluivenit din parcul apropiat. Nici nu fugecând termină fraza, banală, lipsită de consistenţă,care se vrea a fi distinctă, dar fără succes.
Soarele, în drumul său de veşnic recul,se apropie de noapte care, obraznică, surâde.
Seara se scurge,pe când câinele meu, precaut,încearcă a mă elibera de zgomote totale.
Poate că gândeam la tine. Nu sunt sigur de asta. Espaciosos sonidos ponen cerco al balcón.
Desancladas, las voces intentan elevarse.
El cielo, casi limpio; apenas transitadopor tibios algodones con sabor a buen tiempo.
El mar, como testigo cansado de estar solo,al fondo se pronuncia, audible apenas nada,mientras viejos albatros deciden por sí mismos.
Una voz, casi niña, deja escapar su risadesde el parque cercano. Tampoco se apresuraen terminar la frase, banal, sin consistencia,que quiere ser distinta, pero sin conseguirlo.
El sol, en su camino de eterno retroceso,se aproxima a la noche que, pícara, sonríe.
La tarde se despide,mientras mi perro, atento,pretende liberarme de ruidos absolutos.
Puede que piense en ti. No lo sé con certeza.
Sursa
2011-06-02 07:43:00