“Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut, şi pre scaunul pierzătorilor n-a şezut.”
(Psalmul 1.1)
Tot mai mulţi oameni tind să creadă că azi, după secole de războaie sîngeroase, în sfîrşit domneşte pacea şi liniştea. Aceste impresii sunt datorate faptului că azi, cel puţin pe pămînturile noastre, nu mai sunt duse războaie, iar nivelul de trai este teoretic stabil.
Cred că nu voi greşi dacă voi încerca să combat acest punct de vedere. La nivel senzorial, material, într-adevăr nu suntem în stare de război cu nimeni; ba chiar mai mult: înfloreşte prietenia cu toate culturile lumii în numele “unităţii în diversitate”. Dar, sub aspect spiritual, sau civilizaţional, încă suntem în plin război cu duşmanii noştri.
Dacă altădată, cei care doreau şi doresc nimicirea Ortodoxiei, se luptau pe cale deschisă cu noi (prin cruciade, misionarism, export de revoluţie sau chiar războaie directe de cucerire), azi ei ne lovesc pe de la spate, în tăcere. Încetul cu încetul, armele au fost preschimbate în mass-media şi partide, în economie de subjugare şi politicieni marionete.
Dacă cîndva, nu am putut fi răpuşi de armate de zeci de ori mai numeroase şi puternice şi nici de regimuri de ocupaţie de sute de ani, astăzi cădem cu miile sub loviturile nemiloase ale duşmanilor noştri mascaţi în filantropi, activişti pentru drepturile omului, investitori străini, falşi intelctuali, etc.
Dacă mai ieri duşamanii noştri foloseau arma genocidului, adică a uciderii directe, astăzi, aceiaşi duşmani se folosesc de o altă armă, mult mai vicleană: etnocidul. Aceasta din urmă presupune uciderea sufletească a unui popor şi transformarea lui într-o masă productivă de robi, cuminte şi tolerantă. Şi din păcate, observăm că aceasta din urmă are efecte mult mai distrugătoare.
Şi dacă din toate războaiele directe şi pustiitoare la care am fost supuşi am scăpat şi chiar ne-am întărit în unele aspecte, în acest război nevăzut riscăm să fim răpuşi cu toţii, pentru totdeauna.
Dar, nu este totul pierdut. La fel cum Ştefan cel Mare a luat sabia în mînă în cel mai greu moment al luptei de la Vaslui şi a schimbat soarta războiului, aşa şi noi, avem datoria şi totodată onoarea de a lua sabia în mînă pentru a ne apăra neamul de duşmanii săi nemiloşi. Desigur că această sabie nu va mai fi una de fier, de altădată, ci una mult mai puternică: sabia credinţei…
Pentru a rezista acestui război, nu trebuie să inventăm teorii sofisticate sau strategii încîlcite. Ne este de ajuns experienţa bimilenară a civilizaţiei noastre, care ne arată clar care este “calea, adevărul şi viaţa.”
În acest context, primul verset din Psaltire, care este inclus la începtul articolului, vine să ne îndrume în această bătălie ce are loc: fericiţi vor fi acei care în aceste zile de prigoană nu se vor încrede în pacea ispititoare a duşmanilor noştri, ci vor merge pînă la capăt pe celea pe care au mers dreptcredincioşii creştini timp de aproape două mii de ani.
