Ceva de genul cînd eşti într-un fel de transă ciudată. Nici nu mai înţelegi singur ce ţi se întîmplă. Am vrut toată viaţa să fiu originală,nu am ajuns la treapta disperării pentru că mereu mi-a ieşit să fiu originală fără mult chin ş' osîndă,dar acum mă simt de parcă aş vrea să fiu invizibilă...mai simplă decît simplul,iarbă-mai simplu nu pot fi. Toată viaţa am vrut să fiu eu,dar mereu cu cîteva îmbunătăţiri;acum nu mai vreau să fiu eu-mă urăsc! Acum aş vrea să fiu oricine altcineva,numai nu eu. Mereu am vrut să am mulţi prieteni în jur şi multă gălăgie care să-mi golească capul de deznădejde,acum vreau linişte,doar linişte...pe nimeni lîngă mine...doar linişte...Sunt pentru prima dată invidioasă pe oamenii din jur,pe fiecare...îi invidiez pentru tot,pentru zîmbete,pentru dragoste pe care o primesc,pentru patul cald de acasă,pentru tot...şi e atît de trist să invidiezi...Dacă n-ar fi şcoala nu aş mai ieşi din casă...e prea trist să merg pe străzile care îmi zîmbeau odată. E prea trist să simţi privirea oamenilor asupra ta şi să ţi se umezească ochii pentru că e prea dură.
Şi cel mai trist e că am ajuns cum nu credeam că voi ajunge vreodată,tristă şi fără speranţă.
Dar cui îi pasă?
