Pericoronarita este o afecţiune stomatologică, destul de frecventă la adulţii tineri ai căror ultimi molari (măselele de minte) au avut o erupţie incompletă, parţială, sau anormală. Datorită acestei tulburări de erupţie, gingia care înconjoară coroana molarilor se poate infecta destul de frecvent cu bacteriile care colonizează zona respectivă, ţinâd cont de faptul că aceasta este suspusă unui traumatism constant. Afecţiunea este legată de apariţia molarului trei de cele mai multe ori, în timpul adolescenţei, şi poate să se manifeste la tinerii cu vârste între 17-24 de ani, sau chiar mai târziu, în funcţie de momentul erupţiei dentare. Cele mai frecvente cauze de apariţie a infecţiei sunt traumatismele mecanice şi igiena orală deficitară.

Totuşi, din cauza particularităţilor erupţiei, poate fi destul de greu de curăţat corespunzator zona respectivă, deoarece poate fi acoperită parţial de gingie, sau molarul poate avea o localizare greu accesibilă. Molarul trei poate fi la fel de des implicat şi în alte probleme stomatologice, în special apariţia cariilor dentare sau blocarea resturilor alimentare, astfel încât zona devine tumefiată şi dureroasă.

Pericoronarita poate evolua în lipsa tratamentului şi poate afecta capacitatea pacientului de a se hrăni corespunzător, de a deschide gura şi chiar de a vorbi. Infecţia poate evolua şi poate supura spontan, însă durerea persistă. Lăsată neîngrijită, există riscul de evoluţie spre celulită, prin infiltrarea ţesuturilor adiacente, strat cu strat.

Pericoronarita apare în relaţie cu orice tip de molar caracterizat printr-o erupţie parţială. Ea este determinată de infecţia cu stafilococi sau/şi streptococi, şi este favorizată de acumularea de tartru, resturi alimentare în jurul molarului parţial erupt, sau sub gingia care nu este complet perforată, însă şi de traumatizarea mecanica a zonei, prin contactul permanent cu molarul opus, superior sau inferior. Dacă se întâmplă acest lucru, invazia şi dezvoltarea bacteriană locală este favorizată, şi apare tumefacţia, înroşirea zonei şi durerea. În cazurile mai grave, infecţia poate evolua semnificativ şi se poate extinde. Acest fapt este favorizat de laxitatea ţesuturilor care alcătuiesc gingia dar şi de mediul intens populat cu floră bacteriană ce se localizează la nivelul cavităţii bucale.

Cele mai frecvente simptome ale unei pericoronarite necomplicate sunt:

  • Durere cu localizare la nivelul molarului implicat şi iradiată în jurul sau;
  • Durere ce se extinde de-a lungul întregii arcade dentare (superioare sau inferioare) şi chiar de-a lungul regiunii cervicale în întregime;
  • Tumefacţie locala;
  • Înroşirea gingiei;
  • Apariţia colecţiei purulente ce poate fi exprimată relativ uşor;
  • Gust neplăcut, metalic, datorat prezenţei puroiului;
  • Halenă neplăcută (respiraţie urât mirositoare);
  • Adenopatie cervicală dureroasă;
  • Dificultăţi la deschiderea completă a gurii;
  • Imposibilitate de masticaţie corectă şi completă a alimentelor solide.

Diagnosticarea pericoronaritei are două etape:

  1. Examenul clinic, efectuat de către medicul stomatolog
  2. Examenul radioimagistic care poate arăta poziţia molarului implicat în procesul patologic.

Examenul fizic este o etapă obligatorie, şi de cele mai multe ori, în funcţie de experienţa medicului dentist, diagnosticul poate fi stabilit imediat. Sunt observate gingiile şi modul de erupţie al molarului, dacă este complet sau nu. Aspectul gingiei şi prezenţa semnelor evidente de infecţie (prezenţa acumulării de puroi, adenopatie cervicală, înroşire şi tumefacţia zonei) sunt elemente care pot ajuta la orientarea diagnosticului.

Investigaţiile radioimagistice ajută la stabilirea cu exactitate a localizării molarului, a rădăcinii sale şi caracterizarea tipului de erupţie.

Există mai multe tipuri de erupţii:

  • mezio-angulară – cel mai frecvent, în care coroana dintelui este orientată spre partea anterioara a cavităţii bucale;
  • disto-angulară – coroana este orientată către posteriorul cavităţii;
  • verticală - nu există orientare particulară, însă dintele nu iese tot la suprafaţă;
  • orizontală – cea mai puţin frecventă, în care molarul ajunge să împingă în rădăcina molarului vecin.

Tratamentul pericoronaritei include mai mulţi paşi, în funcţie de gravitatea simptomelor şi de extensia procesului infecţios. În cazul în care sunt simptome minore şi infecţia este limitată, specialiştii recomandă clătirea frecventă a gurii cu apă călduţă în care a fost dizolvată o cantitate moderată de sare (o jumătate de lingură de sare într-un pahar). Se va clăti cavitatea bucală de cât mai multe ori, după spălarea corectă a dinţilor şi dupa ce pacientul s-a asigurat că nu au rămas particule alimentare prinse sub gingia de deasupra coroanei molarului sau între incizurile acestuia.

În cazul în care durerea este intensă şi se însoţeşte de adenopatie locoregională, iar pacientul observă şi formarea unei colecţii purulente, se recomandă prezentarea la medic, în vederea investigării infecţiei şi începerii tratamentului de specialitate. Tratamentul poate include administrarea unui antibiotic, care să elimine infecţia. Tratamentul trebuie orientat în funcţie de germenii care sunt cel mai adesea incriminaţi în astfel de probleme stomatologice, de cele mai multe ori preferându-se amoxicilina, augmentin, metronidazol sau diverse alte antibiotice cu spectru larg sau care pot ataca şi flora anaerobă. Pentru ameliorarea durerilor şi diminuarea inflamaţiei se pot prescrie şi antiinflamatoare nesteroidiene, cum ar fi ibuprofen, naproxen, sau paracetamol.

Tratamentul stomatologic include detartrajul depunerilor moi/dure şi a altor substanţe iritante de pe molarul afectat, apoi curăţarea zonei şi începerea antibioticoterapiei. Dacă tratamentul medicamentos este început în absenţa unei toalete corecte a zonei, rezultatele vor apărea mai târziu, deoarece infecţia este întreţinută de flora locală.

În cazul în care simptomele sunt intense, iar infecţia nu este eliminată nici după administrarea corectă a unui tratament antibiotic, şi în special dacă există episoade recurente, medicul poate decide, în urma efectuării radiografiei dentare, să scoată molarul cu probleme. Extracţia molarului trebuie făcută “la rece” când nu există semne şi simptome de infecţie sau inflamaţie. Dacă se intervine în faza acută, există riscul de extindere a infecţiei in tesuturile din jur, fapt favorizat de manevrele efectuate. Acesta este motivul pentru care, oricat de intensa ar fi durerea in momentul prezentarii la medic, molarul nu este scos imediat, ci pacientul primeste un tratament medicamentos si abia apoi, cand simptomele s-au remis, se poate trece la extractie.