Mai scriu despre TEDx. Mai dau feedback.

Dediu

Dumitru Dediu

Pe Dumitru Dediu l-am ascultat cu mare atenție, în special, la a doua întrebare din cele care valorează câte un miliard de dolari. Banii ca banii, dar când aud combinația de cuvinte „țel-în-viață” parcă-s pus în priză. Tare-mi plac întrebările existențiale, aici n-ai cum să dai greș. Dumitru s-a jucat cu proverbe și zicale demonstrând cu elocvență că virtutea este mediana dintre două vicii. Media dintre lașitate și obrăznicie e cumpătarea. Et cetera.

Poți să zici că nu se caută de dinți calul de dar și vei avea dreptate. Sau poți să te ferești să te încrezi în greci chiar și atunci când aduc daruri. Lucrurile-s adevărate sau false în dependență de context. Calea de mijloc e calea spre o viață echilibrată, ferită de suferințe.

Echilibrul e tare fain, however…

Discutam la o ceașcă de cafea cu Alex Cosmescu. Ne-am aventurat să pălăvrăgim despre yoga, io arătându-mă fascinat de teorie. Mintea, emoțiile sunt foarte volatile. Acum ne pare că l-am apucat pe Dumnezeu de barbă și peste cinci minute suntem cuprinși de anxietate. Acum cuprindem adevărul cu luciditate și peste cinci minute suntem din nou confuzi. Deranjantă senzație, n’est-ce pas? Yoga vine cu soluția. Stabilizarea minții prin meditație. O gimnastică intelectuală (și pe alocuri cultură fizică) menită să trieze gândurile induse de cele adevărate.

…La care Alex mi-a relevat o „revelație mititcă”. Disensiunile astea… ele au și o forță creativă. Dacă mintea s-ar ogoi, am deveni complacenți. Și am cădea în păcatul erorii. Îndoială e uneori o virtute, așa că să nu renunțăm la ea cu ușurință de parcă ar fi o rudă săracă.

Respectiv, calea de mijloc pe cât e de râvnită, pe atât e de amăgitoare.

Exact la țanc vine un citat despre Flaubert (de la Julian Barnes cetire):

„De vreme ce fericirea nu este posibilă pe lumea asta, îi spune <Flaubert> Elisei Schlesinger în 1872, trebuie să năzuim spre repaos.” Iată una dintre temele la care revine insistent între anii 1869 și 1875. Dar năzuința spre repaos duce la aceeași contradicție internă ca și practicarea spontanietății. Însă Flaubert oferă totul – totul însemnând, desigur, mai ales cuvinte, asigurări pentru sine însuși și pentru cei din jur. „Trebuie să mă port filozofic”, declară el în repetate rânduri; totuși nu a avut niciodată temperament de filozof. „Trec de la exasperare la prostrație, apoi mă înalț de la anihilare la furie, și astfel temperatura mea emoțională medie este starea de iritare.”

Mulți încearcă, puțini reușesc. Dumitru, good luck!