Poporul ista al nostru cam des se îneacă la mal. Şi apare întrebarea: nu cumva ne merităm soarta?

Spre exemplu, în secolele XV-XVI, Ţările Române cunoşteau o frumoasă dezvoltare şi afirmare în relaţiile internaţionale. Cel mai puternic imperiu al vremii se chinuia să ne cucerească şi în zadar. Domnitorii noştri erau apreciaţi ca “mari conducători de oşti”, “vrednici de a li de îndredinţa conducerea luptei contra turcilor”, “atleţi ai lui Hristos”… Mai lipsea un pas de făcut: făurirea unui stat unitar românesc, capabil să stea dîrz în faţa tuturor vitregiilor sorţii şi să asigure rostul neamului românesc: mîntuirea.

Din păcate acest lucru nu a avut loc. Iar ca o pedeapsă au venit secole întregi de suzeranitate turcă iar apoi, fanariotism grecesc. Iar spre secolul XIX, Ţările Române au devenit atît de slăbite şi înapoiate economic, încît au căzut uşor pradă expansionismului occidental.

Ceva mai recent, în secolul XX, poporul român a beneficiat de cea mai strălucită generaţie din istoria sa – generaţia legionară. Într-o epocă în care dezintegrarea neamului decurgea rapid, fiind catalizată de elemente moderniste, iată că cinci studenţi întemeiază o organizaţie care avea să schimbe istoria noastră – Mişcarea Legionară. Aceasta s-a dezvoltat rapid, fiind foarte populară printre români, mai ales printre ţărani, studenţi, muncitori, preoţime. În scurt timp, acest curent a modelat sute de mii de tineri români, care se evidenţiau prin calităţi nobile: înţelepciune, spirit de jertfă, demnitate, hărnicie, solidaritate. După o sută de ani în care poporul ista a rătăcit de la viaţa sa firească apucînd pe hăurile modernismului, o mişcare izvorîtă din sînul poporului nostru era în stare să porducă o schimbare spre bine. Calea era arătată. Lucrurile mergeau spre bine, fiindcă timp de 13 ani, această Mişcare a devenit cea mai influentă din ţară.

Dar, din nou, totul s-a năruit. Interesele străine, care dominau politica românească la acea vreme au făcut tot posibilul pentru a distruge această Mişcare. Generaţia interbelică, acea care ar fi fost în stare să schimbe destinul neamului românesc a fost înăbuşită în sînge pe rînd de către regimurile carlist, antonescian şi comunist.

Iar acum două decenii, regimul sovietic a căzut. Poporul român, la momentul dat se afla împărtit în două state România şi R. Moldova. Era momentul oportun ca cele două state româneşti să se unească, acel lucru însemnînd un pas înainte pentru realizarea altor scopuri strategice pe viitor. La acel moment, atît de pe o parte, cît şi de alta Prutului erau oamenii care ar fi fost capabili de un asemenea pas. Intelectualitatea era susţinută de oameni, care la rîndul lor simţeau un mare avînt şi dorinţă de a înfăptui lucruri mari. Mişcările sociale din acei ani arau destul de puternice pentru a restabili ceea ce a fost ruşinos pierdut în iunie 1940. Era un moment cheie al istoriei, în care poporul nostru a avut şansa de a-şi forma un stat unitar bazat pe valori şi principii naţionale.

Dar iarăşi, ne-am înecat la mal. Printre “marii” luptători s-au găsit laşi, trădători şi profitori. Plus la asta, interesele străine au fost mult prea mari în faţa unui popor atît de mioritic. Şi iată că în acei ani ne-am oprit la un pod de flori, şi nimic mai mult.

Se pune întrebarea: oare faptul că ne oprim mereu la jumate cale, şi nu putem îndeplini o datorie pînă la capăt nu ne va aduce pe viitor pieirea?

Să nu ne plîngem de traiul pe care îl ducem, fiindcă noi suntem vinovaţii, întreg poporul român.

Este evidentă deci,  prioritatea formării unei generaţii care să ştie a duce lupta pînă la capăt. Trebuie să ridicăm o generaţie care să exeleze în perseverenţă, spirit de jertfă şi bărbăţie.

Însă acest lucru va avea loc mai întîi prin conservarea valorilor şi identităţii noastre naţionale, pentru a cunoaşte calea pe care trebuie să mergem. Un lucru este sigur: dacă nu ne vom învăţa de luptăm pînă la capăt, nici nu mai merităm să fim liberi, iar pecetea robiei va fi veşnic peste destinele noastre.