Seara eram în Piatra-Neamţ. Am coborît din blocul în care am fost cazaţi şi am intrat într-o mare-mare piaţă. Peste tot erau numai haine. Cred că eram ipostaza fluturelui într-un cîmp cu flori. Cerul mi se părea prea întunecat, iar faptul că n-am văzut măcar un vînzător era chiar ciudat. În spatele meu, doi băieţi mergeau gălăgios şi toată atmosfera asta creată m-a făcut să-mi zic că nu e cazul să mai stau mult acolo. Am ieşit prin poarta largă a pieţii şi m-am îndreptat spre bloc. Mama tocmai cobora treptele. Avea în braţe un prunc pe care mi l-a întins: -Ia-l. Vin în cîteva clipe. Urma să-şi ia bagajul ca să revină acasă. Pruncul mi-a displăcut dintr-odată. Era parcă leşinat, bolnav şi chiar probabil pe moarte. Din stînga a trecut prin faţa mea un microbus. I-am strigat să oprească.
-Vine mama. O clipă doar.
Şoferul mi-a zîmbit blînd, dar a pornit să iasă din cartier şi asta m-a cam speriat.
-Vine mama! Eu rămîn. Opriţi, vă rog.
Şoferul a tot continuat să menţină viteza, în timp ce eu îl imploram să stea. Cînd a ajuns la strada principală mi-a urlat, obosit de replicile mele:
- Banii!
N-aveam nimic la mine.
-Dar vine mama. Eu trebuie să rămîn.
-Să plătească mă-ta dar!
Am deschis uşa şi am pornit în fugă spre locul unde trebuia să mă aştepte dînsa. Întunericul nu mă speria, dar ceea ce se petrecea în braţele mele mă dispera. Picioarele şi mîinile pruncului se dilatau, se întindeau mai mult decît ar fi normal, iar capul îi atîrna în jos orice aş fi încercat să-i fac. Murea oare? Era măcar om? Îmi venea să plîng şi să strig, dar ştiam că nu e nimeni să mă ajute prin preajmă. Cînd am găsit-o pe mama, mi-a zis doar atît:
-Rămîne cu tine.
Oare chiar era mama mea?
-Dar nu ştiu ce să fac cu el!
-Uite, sunt încă acolo, du-l!
Apoi a dispărut. Copilul era un boschetar de la colţ. Voia să se îngrijească de el. Pricepi? Voia un copil. Şi totul nu a durat decît cîteva ore.
Am intrat în localul de la parter să-l hrănesc. În tot timpul acela privirile oamenilor stăteau îndreptate spre mine. Mă urmăreau cu ochii fixaţi în mine ca nişte cuie într-o scîndură. Printre ei am găsit medic. Poate el pe mine, nu eu pe el. Am început să-i strig tot felul de cuvinte, plîngeam şi îi arătam pruncul ţinîndu-l cu ambele mîini îndreptate spre tavan ca şi cum l-aş fi blestemat sau botezat. Doctorul l-a luat în braţe. L-a scuturat ca pe o haină şi s-a apropiat cu grijă de mine:
-Uite-l, nu e un prunc.
Cînd am clipit şi mi-am deschis din nou ochii, am văzut. Era o jucărie. Şi ce banal! Un urs de pluş.
----------------------------------------------------------------
În Piatra-Neamţ n-am fost niciodată. Ieri am aflat că olimpiada internaţională la română se va petrece acolo. În Piatra-Neamţ! La Elena. E frumos că aici măcar asta vine inspirat de realitate, nu ca altădată, cînd am visat că eram în Bucureşti, la premierea unui concurs de fotografie (da, chiar fotografie!) şi eu nu înţelegeam cum se face asta că sunt premiată, dacă n-am trimis nimic. Eram în sala în care urma să înceapă festivitatea şi m-am gîndit că ar fi bine să caut unde pot printa nişte fotografii. Am ieşit în stradă. Era seară şi am tot căutat, dar n-am găsit decît uşi închise. Nu ştiu cum şi ce am făcut apoi, dar m-am pomenit într-un copac înalt la capătul unui gard peste care încercam să trec ca să mă întorc în sală. Un băiat ciudat mă învăţa cum. I-aş fi zis Omul Frunză.
"Mă-ta(!)". Asta aud şi acum.