Mi-ar plăcea să ştiu cum ar fi viaţa mea dacă nu aş mai trăi în mod normal, ci doar prin toate care mi se întîmplă în timp ce dorm - adică visez. Probabil într-o astfel de existenţa aş muri de cel puţin două ori pe săptămînă. Dacă merg continuu în acest ritm, timp de un an mi-aş contoriza cam 96 de morţi. Zic moarte, referindu-mă la nevisare, pentru că dacă visarea este echivalentul vieţii atunci nevisarea este echivalentul nonexistenţei.
Începe să mi se pară amuzant. Cred că toate visele mele sunt demne de a fi tratate ca pe o nebunie. Visele noastre ale tuturor. Dacă am aduna esenţa fiecărui vis şi, printr-un elan spiritual, ne-am contopi lumile ce cresc în noi, universalul care ar ieşi din toată treaba asta ar fi un ospiciu.
De multe ori m-am gîndit cum e să trăieşti printre cei psihic bolnavi, dar mai ales să fii unul dintre ei. Dacă aş putea să citesc gîndurile oricui, aş începe cu dînşii,apoi aş continua cu deţinuţii. Pînă la urmă cred că n-aş mai scrie un rînd în care să apară măcar un soare cu dinţi ori un surîs modest. Ba chiar cred că nici nu prea am făcut-o pînă acum.Poate n-aş mai scrie deloc. Sentimentalismul meu s-ar transforma în suferinţa lor. Aşa mi se întîmplă de cele mai multe ori.