Visele mă fac să cred că sunt nebună. Nu ştiu dacă am visat vreodată fluturaşi albi sau multă iarbă verde unde să alerg cît îmi pofteşte inima, pentru că ţin minte din copilărie două visuri ce le-am tot păstrat undeva într-un colţ al creieraşului meu mulţi ani la rînd.
În unul din ele, o flacără mare de foc a trecut prin deschizătura uşii de la intrare. Avea chip. Părea să fie lup sau om, dar mai ales, un om groaznic. Voiam să ies în curte, dar o maşină destul de mare se îndrepta spre casa noastră. Era un grup de tineri care se zbăteau convulsiv sub influenţa alcoolului cîntînd şi urlînd prin ferestrele automobilului. Ciudat e că nu m-am speriat iniţial. Continuam să merg în direcţia din care veneau pînă cînd mi-am dat seama că nu mai sunt acasă. Încercam să strig, dar ştiam totodată că nu voi fi auzită. Acasă, ai mei aveau oaspeţi şi era prea multă gălăgie.
În alt vis, pe treptele etajului doi stătea o pisică neagră cu ochi roşii. Era întuneric, pentru că era noapte şi dînsa mă privea fix ca pe un şoarece. Din ziua cînd am visat-o, nu mi-a scăpat niciodată din minte. Cînd a sfîrşit reparaţia la etajul doi, a trebuit să dormim în altă parte. De atunci, cîţiva ani la rînd mi-a fost frică să cobor trepetele din casă prin întuneric. Acum, chiar dacă nu o mai trezesc pe mama, după atîta timp, mi-e la fel de frică să cobor cînd toate luminile sunt stinse. Totul se petrece ca într-o străfulgerare de paşi pînă la întrerupătorul din bucătărie.
Poate prin asta se şi explică faptul că nu suport pisicile. Mulţi dintre oameni au o afecţiune deosebită pentru animalele de casă, eu, însă, nu-mi pot imagina cum se face asta. Niciodată nu mi-a reuşit să rezist şi nici nu aş vrea să o pot face. S-ar părea că e o fobie.
to be continued
