Mi-e frică să dorm pentru că timpul
m-ar uza ca pe o curvă din primul rînd.
Cînd citesc la balcon miroase a tine peste tot.
Se întîmplă ca în nopţile în care nu mai e nimeni viu
înafară de noi.
Miroase a tine şi tu nici măcar nu eşti aici.
Se face într-o anestezie cu moarte şi-ncearcă să-mi
închidă pleoapele ca pe o uşă de care nu ţi-e milă să o trînteşti
cînd ţi se contractă nervii. S-ar putea
să-mi ucid plămînii dacă nu pleci sau vii definitiv.
Pe la toate colţurile stau cîini de care mi-e frică
din clipa-n care sunt vinovată pentru Nelu.
Ocolesc cît se poate de mult. Drumurile sunt prea noi
şi străine ca să-mi zic
„hai, să mergem”.
Urc deasupra caselor pe bicicletă ca şi cum
viteza asta m-ar face să ştiu că mai pot trăi.
Observ cum o femeie coboară alene.
Pe asfalt cresc feţe ce zîmbesc unor oameni.
Le privesc şi alerg să ajung în ochii verzi ai oraşului.
Acolo nu mai e nevoie de cineva ca să faci dragoste.
Totul se face în amorţire, cînd degetele mîinii
nu mai ştiu să apese pe nici una din cele două frîni.
Acum nu mai e nimeni aici.
Îmi închid ochii şi deschid gura larg spre cer.
S-ar putea să cad din prostie
şi tot merg pe creştetul oamenilor
într-o figură de handicapat.
Din ochii largi ai oraşului
curg fericită.
Sunt ca o apă
din care mi-ar plăcea să bea toţi.
