E deja ora cinei, Maria Pilar? Și? Am sărit peste prânz? Tot vorbindu-ne noi în gând, nici nu mi-am dat seama că, între timp, se lăsa seara, am intrat în seară. Efectul de seară. Îmi place când ne plesnim peste gânduri: ia mâna de-aici, nu mă atinge, nu mă înghesui, dă-te mai încolo! Ia-ți ideile de pe mine! Din astea. Îmi place când, supărați, ne adunăm gândurile și plecăm. Fie te spun lu' mama, fie te ascunzi după un paravan, unul ieșit ca prin minune în cale. La momentul potrivit. O persoană, n'importe qui. Tu, de pe stradă, vino-ncoace! Tu, soare, tu - soră, tu - mamă. C'est en faisant n'importe quoi, que l'on devient n'importe qui! Paravanează-mă. Fă-mă nevăzut, iar pe mine neștiută. Ține-mă de gură, ține-mi umbră ceasului și oprește cronometrul în locul meu. N-am atâtea mâini. Odată, m-am pitit după un tren. Până a plecat și el, a fost chiar bine. Răcoare, fereală, zgomot de fond. Trenul a oprit în plin pustiu, în câmp cum se spune, de n-ar fi fost vorba de niște dealuri sterpe. Nu pot acum.
Nebunia trebuie organizată, dar și alimentată. O nebunie fără structură la ce ar putea folosi? O obsesie, așa am învățat, se hrănește din goluri, din spații goale, din locuri pentru presupuneri, din timpi morți. Ore, termene, rafturi, arhive. Momente ale zilei. Sistem de dresaj prin recompense. Cum altfel? Cât ar putea supraviețui, de asemenea, și o nebunie hrănită prost? Mult mai puțin!