Ştiu că voi muri altfel decît se moare.
Tot ce gîndesc stă în prisma unui cavou
din care nici sufletul nu mai poate ieşi.
Sunt mută de prea multă vreme, pentru că tac
să nu-i umplu de mine.
Mi-e frică să le vorbesc cînd gura mea
nu scapă numele morţii.
Îmi simt tremurul nervos. Mi-ar place să
mă îmbrăţişeze cu doruri de viaţă
cum se vor cuprinde cerurile şi pămîntul
în apocalipsă,
să fiu vinovată pentru fericirile lor
şi pentru zborul păsărilor.
Ciocîrlii am trăit prea departe de azi.
Toate mi-s străine şi vechi
ca începuturile lumii.
N-aş vrea să fie ce sunt eu.
Mă abţin să nu le vorbesc,
şi păcatul mi se tot culcă în poezie
ca un răsfăţat.
Ar trebui să nu mai scriu.
În tăcerea dezastrului meu să mă-nnec
şi să mă desfac golului
precum o rodie.
