La o intersecţie nu prea aglomerată din oraş stătea de multă vreme o clădire destul de mare. Ai fi zis că nu mai foloseşte la nimic. Cînd am ajuns în dreptul ei ceva m-a făcut să înaintez spre uşă, să o deschid şi să-i descopăr interiorul. Nu ştiu dacă am păşit pragul şi ce s-a întîmplat mai exact cu mine, dar îmi amintesc că nevroza m-a luat de mîini şi am început să tremur. Îi ziceam mamei că nu plec din faţa clădirii pînă nu vor ieşi dinăutru sutele de copii căptuşiţi cîte zece în pereţii micilor odăi. Era, deci, un loc în care s-au adus micuţii înşfăcaţi de mîna oribilă a unei femei. Dacă ar fi să-i redau figura lăuntrică, aş putea modifica femeie în diavol.

Mama îmi tot zicea că ne grăbim şi nu e timp pentru prostiile mele. Simţeam că eram gata să-mi ies din minţi dacă plecam din locul acela. Nu mi-aş fi imaginat cum într-un spaţiu atît de deschis, într-o clădire care se află permanent în faţa tuturor e, totuşi, posibil să se întîmple o asemenea mizerie. Trafic de copii.

În aglomeraţiea microbuselor care circulau prin oraş am zărit două doamne care tocmai coborau pe cealaltă parte a străzii. Le-am rugat să meargă la un sector de poliţie ca noi să rămînem să aşteptăm la faţa locului. Ciudat e că nu am plecat să o fac eu, dar aveam impresia că dacă aş fi făcut măcar un pas, diavolul ar fi dispărut tot împreună cu micuţii adunaţi de cine ştie cît timp.

În timp ce doamnele au plecat, inconştiente de adevărul pe care încercam să-l exprim, mama m-a şi convins că trebuie să plecăm, spunîndu-mi că ne întoarcem imediat cum sfîrşim.

Totul s-a petrecut ca o străfulgerare tragică. Cînd am revenit, o groază de maşini palide stăteau în faţa blocului. Semafoarele parcă nu ar mai fi funcţionat. Se luau interviuri de la cei de prin preajmă, se discuta năucit şi aprins, dar nu părea că totul ar fi fost, în fine, bine. Fericirea în care am simţit că izbucneşte împlinirea mea s-a transformat în oroare cînd cineva mi-a spus:
- De ce zîmbeşti? Priveşte în spatele tău.

Calmul resemnat al vorbitorului m-a neliniştit. Mi-am întors privirea şi am început să plîng. Clădirea fusese abia potolită de flăcări. Fum negru şi tristeţi îşi îndreptau creştetul la cer prin ferestrele ruginii. Au ars copii.
Şi diavolul ?!

Cînd m-am trezit, mi-am pipăit ochii.
Îi aveam umezi şi trişti.