Mă simt vinovată pentru toate singurătăţile lumii .
Mă dor tristeţile care sărută nevăzute guri.
Guri diforme sau inexistente,
cicatrizate sau încă nescrise.
Mă simt vinovată cînd alerg lîngă
cel care stă palid într-un cărucior.
Îmi vine să-i cad în genunchi,
să-mi rup un picior şi să ne alipim într-un om -
să mergem doi cu două picioare,
doi cu o aceeaşi fericire
sau macăr cu o aceeaşi suferinţă.
Mă simt vinovată cînd de pe ramuri
se curg frunzele în moarte,
dar mai vinovată de propria-mi
şi de propria-vă moarte.
Mă simt vinovată cînd păşesc prin iarbă.
Mă dor morţii din pămîntul ce-l calc
şi pietrele care le-ating pe sîni, pe ochi, şi buze
sau tăceri.
Mă simt vinovată cînd oamenii plîng şi
pruncii le mor,
cînd merg pe stradă şi muşc alene
dintr-o ciocolată lîngă un copil.
Mă simt vinovată pentru că am mîini să pot a scrie.
El nu şi-a ţinut în braţe nici macăr un copil.
Mă simt vinovată pentru că pot vedea şi auzi
cînd el n-a ştiut tăcerile mamei.
Azi, sunt gata să plîng pentru toate.
Îmi înghit tristeţile ca un epileptic
şi înfară multe mai rămîn pentru veşnicii.
Mă simt vinovată pentru că pot fi
cînd alţii nu s-au născut încă,
vinovată faţă de mine însumi
pentru că vinovată sunt faţă de voi toţi.
Să mor?
