Moldovenii sunt o națiune altruistă. Într-atât de altruistă, încât capitalismul șchiopătează până în punctul de a luneca în râpă. Avantajul nostru competitiv este să stăm pe prispuliță și să măsurăm din priviri avuția vecinului: casa, masa, buzunarele și capra. La asta pe bune că ne pricepem. Uităm de noi. Ne gândim numai la alții. Din atare motiv, regula lui Adam Smith, conform căreia „dacă fiecare își urmărește propriul său interes, în sumă toți trăiesc mai bine”, la moldoveni nu prinde. Nu merge și basta. Merge viceversa: fiecare urmărește interesul vecinului și în sumă toți trăim mai prost. Suntem băgăcioși, ranchiunoși și lacomi. Ce să mai vorbim… capra vecinului este simbolul identității naționale.
Buzunarul vecinului e spațiul public sui generis. Moldoveanul nu se limitează la a-l achipui doar. Intră în el cu o lanternă și un hârleț de parcă ar fi exploratorul temerar al unei peșteri preistorice. Aha! Deci atâta are. Are și tace. Măi, măi, măi! Măcar de-ar pune de băut, dar el – tace! Dacă dibuiește un fir de ață care duce spre furt, corupție, intrigi sau pur și simplu afaceri murdare, moldoveanul nostru parcă se mai luminează la față. Deh, își face omul ceva și pentru casă. Descoperirea îi justifică prezența în acest buzunar și dă pinteni propriilor planuri napoleonice. Dacă nu descoperă nimic necurat, moldoveanul are imposibil. Nu e posibil, zice el în miez de noapte și unde: Hârști! dă cu hârlețul de se cască o gaură în buzunarul vecinului prin care încet-încet se scurge avuția națiunii.
Nu vorbesc din auzite. E personal. Și fiindcă buzunarul personal e un domeniu de interes public, țin să declar: am.
Am ajuns să am făcând cale lungă. Primul meu salariu a fost de 88 de lei. Mai mic decât bursa de student. Din el am cumpărat banane, cabernet, tortă și țigări. Pentru atâta mi-a ajuns. În Spania n-a fost ușor. Ca să ajung acolo am luat credit. Altul și-ar fi luat mașină. Eu aveam o limită de cheltuieli de 8 euro pe zi și eram sătul de macaroane cu ton. E mâncarea de care prefer să nu-mi amintesc. Nu am fost să-mi văd echipa de suflet, Real Madrid, pe Santiago Bernabeu, din cauza că prețul unui bilet era de 40 euro – trebuia să stau lihnit o săptămâna ca să-mi permit. Nu mi-am permis să fiu bolnav. Pe la sindrofii fumam mai mult ca să beau mai puțin. Dacă reușeam să pun ceva de-o parte, atâta îmi permiteam – să călătoresc prin țară. Deseori de unul singur, cu autobusul, în hotele de ocazie…
N-am rămas să-mi caut de lucru, căci se subțiase rău de tot buzunarul. M-am întors în țară ca să achit creditul. Într-un rând am lucrat la trei joburi ca să mă eliberez mai repede de credit. Am reușit. Și acum: am.
Ai o problemă cu asta?