Atat de mult im doream sa merg inainte, atat de mult ma grabeam si… imi parea ca timpul sta in loc.
Tineam in mani un glob de sticla, fragil, albastru- straveziu…
Paseam fara sa ma uit in urma, paseam fara sa ma uit inainte… acum, uitandu-ma peste umarul acelor ani, stiu ca de fapt planam…
Era ca o poveste, parca un vis, poate-o dorinta. Era un orizont la care priveam si acum stiu ca defapt il vedeam prin ochelari. N-as fi crezut, daca-mi spunea cineva ca nu am nevoie de ei.
Paseam liber, fara frica, ca intr-un gand letargic, cu globul de sticla care 
devenea tot mai straveziu. Nu concepeam, nu avea loc gandul in mintea-mi ca poate sa se sparga.
Nu inteleg nici acum in ce moment si cum am scapat globul pe jos… la picioarele unor intersectii de intamplari, de oameni, de rataciri… de tradari.
doar tin minte cum strangeam cioburi de sticla, ranindu-mi degetele sufletului in ele, cum orizontul a curs intr-o ploaie, ce intunecase seninul din cer. Si am cazut pe pamant.
Textul face parte din provocarea
papala de luni.
——————————————————————–
S-au mai lasat provocati:
http://v2valmont.wordpress.com/2011/04/17/intersectii/
http://pisica07.wordpress.com/2011/04/18/intersectii/
http://verovers.wordpress.com/2011/04/18/la-rascruce/
http://redsky2010.wordpress.com/2011/04/18/intersectii/
