Mă simt vinovată pentru toate singurătăţile lumii.
Mă dor tristeţile celor care sărută-n gol
nenăscutele iubiri şi stau cu uşile deschise, dar nu intră
nici macăr unul Dumnezeu.
Mă simt vinovată cînd oamenii plîng şi
pruncii le mor,
cînd merg pe stradă şi muşc
alene dintr-o ciocolată lîngă un copil care
poate... nici nu m-o fi văzut.
Mă simt vinovată pentru că pot vedea şi auzi
cînd el n-a ştiut tăcerile mamei.
Mă simt vinovată pentru că am mîini
să pot scrie (şi ucide) cînd altul nu şi-a ţinut în braţe
nici macăr un copil.
Azi mă simt gata să plîng pentru toate.
Îmi înghit tristeţile ca un epileptic
şi tot îmi rămîn îndeajuns.
Mă simt vinovată pentru că pot fi
cînd alţii nu s-au născut încă,
vinovată faţă de mine însumi
pentru că vinovată sunt faţă de voi toţi.
Să mor?
