Cînd s-a făcut primăvară m-au strigat toţi morţii.Le-am scris un poem în care ziceam să-şi ţină crucile la pieptşi să uite cum m-am născut în ‘93.
Cît timp scriam despre mama şi despre păpuşa mea Laura,am ştiut că oamenii îşi trăiesc viaţa o sută de ani,că moartea e la fel de simplă cum e viaţa şila fel de frumoasă cum e copilăria.
De la cinsprezece mi-am sfărîmat oaseleîn care jocul şi-a căptuşit tot ce am avut în viaţa astamai bun.M-am tot rugat s-ajung macăr şaizeci,dar moartea-mi s-a transformat în seri şi s-a lungit în obsesiicum se îngraşă un obez.Am visat cum mor de mai multe orişi tot simt cum mor cînd singurătatea se încolăceşte în jurul gurii mele ca un şarpe care îmi săruta coapsele şi sînii, gata să mă absoarbă cu limba muiată în găuri negre. De cealaltă parte a străzii oamenii umblă prin fericirica nişte năluci cu botul afară.Poate e o aiureală a mă crede vie, poate chiar şi moartă. Azi, toate se fac noduri.
Dimineaţa m-am trezit în mijlocul caişilor înfloriţi.Stam dezgolită în patul meu triunghiular cînd aerul şi-a căscat guraîn cimitir. Morţii au început să mă strige iar.
Florile de cais ţipă.Nori negri se împrăştie în pori ca şobolanii pe timp de ciumă.Începe să mi se învîrtă şi patul.
„Unde vă sunt, Doamne, crucile?!”
(intraţi şi pe blogul mamei cu un click AICI )
