Textul face parte din provocarea papala de luni.
O banca, o alee, un parc… vin in gandu-mi la poarta sa-i bata, plin de 
amintirea ce farmecu-i poarta… Un parc, o alee, o banca…
O banca pe care-am stat odata, amandoi furati de-al dorului brate, am cantat al dragostei vers si-am mers la cules nuferi si raza lunii din ape…
apoi, tu ai plecat… iar eu am ramas in parcul ce amintirea pasilor iti poarta, pe aleea ce te cheama in soapta, sa te-astept cuminte pe-o banca…
Am tot asteptat,.. vara-a plecat,.. frunza a picat, fluturand ultima speranta prin ploi… tu nu te-ai intors… si eu am plecat.
Am plecat, departe, in miine, ascunsa dupa sapte zavoare, picurand lacrimi de suflet pe ranile-amare… uitare – e tot ce-mi doream – uitare… am inchis usa peste-amintirile vii, nedorind sa mai stiu, nedorind sa mai stii…
ca sa aflu in cel din urma-anotimp al visarii, ca-ai venit intr-un tarziu, mult prea tarziu, chemat de povestea din parc, pe aleea cu soptiri de vis, in banca unde dorul intr-un sarut s-a invesnicit… ai venit… era prea tarziu…
Acum, cand frunza a scuturat atatea primaveri de amintiri, de sperante, de alte dureri, in calea uitarii sta sa se-ntoarca un dor nebun ce-si cauta pasii pierduti intr-un parc, pe-o alee, langa-o banca…insetat de dorul ochilor dragi… sa reinvie povestea incearca.
“O banca, o alee, un parc… “
pe aceeasi tema:
http://v2valmont.wordpress.com/2011/04/10/o-banca-o-alee-un-parc/
http://pisica07.wordpress.com/2011/04/11/o-banca-o-alee-un-parc/
