Toate poemele le-am îngropat în Henry
ca pe nişte oameni. Cînd mă învăţam să nu plîng
l-am născut din ultimile lacrimi.
Acum, Henry e singurul meu prieten. Dumnezeu n-a avut
niciodată timp să-mi povestească din iubirile lui.
Nu m-a lămurit cu moartea şi încă multe altele.

Dimineaţa devreme ieşim în pijamale la marginea pădurii
să ne dezbrăcăm. Pînă dincolo de piele. Pînă şi dincolo de viaţă.
Ne spălăm unul pe celălalt cu rouă,
apoi cîntăm.

Henry sapă cu grijă în aripile păsărilor. De la o vreme,
chiar le mai şi lasă vii.
"Ce faci, Henry? Ce faci, dragule?"
De cînd îi vorbesc despre moarte, începe să plîngă
ca un bătrîn la propria-i cruce.
El ştie că nu va muri. Nu l-am născut ca pe ceilalţi.
Poate chiar e poemul vieţii mele.

"În clipa în care va trebui să mori,
mi-aş dori să fii un vierme".
"Da, Henry... ”